Vladimir Obrucev - Plutonia

— Da’ multe animale mai vin la izvor! exclamă Gromeko. În orice clipă putem întîlni un monstru biped!

După ce își astîmpărară setea, exploratorii porniră mai departe, tot mai adînc în trecătoare, urmînd cursul pîrîiașului. Mergeau foarte atenți, cu armele gata pregătite. Trecătoarea se lărgi, transformîndu-se în cele din urmă într-o zănoagă, împrejmuită de stînci conabii, aproape abrupte, care nuanțau minunat verdele tufelor și al copacilor de la poalele lor. În mijlocul unei pajiști verzi, în adîncul zănoagei, lucea un mic lac; pe fundul său se aflau cîteva izvoare. Spre el, tăind pajiștea, ducea o cărare lată, bine bătătorită. Fundul lacului abia se deslușea prin apa străvezie.

După ca își umplură cu apă bidoanele, vînătorii hotărîră să se ascundă în tufișurile din zănoagă și să aștepte pînă ce va veni vreun animal la adăpat. Dar vremea trecea și nici o sălbăticiune nu-și făcea apariția. În văzduh, deasupra zănoagei, roiau cîteva libelule, mai mari decît acelea de pe rîul Makșeev; Papocikin urmărea cu privirea libelulele, dar deodată luă pușca în mînă.

— Ce-ți veni?Cred că n-ai de gînd să tragi în libelule cu gloanțe dum-dum? îl întrebă Gromeko, rîzînd.

— Sssst! Ia te uită colo sus pe stîncă! îi șopti zoologul, arătînd spre stîncile ce se înălțau la intrarea în depresiune.

Pe o mică terasă stătea ridicată pe picioarele dindărăt și proptindu-se în coada-i lungă și groasă o reptilă ce aducea mult cu un cangur. Se deosebea însă de acesta prin culoarea-i verde-închis, cu pete tuciurii. Capul său semăna cu cel al tapirului. Buza superioară, mai lungă, avea formă de trompă.

— E un iguanodon, probabil! șopti Papocikin.

— Păcat că nu e un cangur, răspunse botanistul. L-am fi mîncat la cină, pe cîtă vreme carnea de reptilă nu cred că se încumetă careva dintre noi s-o mănînce.

— Nu uita, dragul meu, că sîntem în Jurasic și deci nu putem întîlni păsări sau mamifere. Dacă nu vrem să pierim de foame, trebuie să mîncăm carne de reptilă. Deși ești încîntat de descoperirile dumitale botanice, pînă acum n-ai găsit rădăcini, fructe sau ierburi comestibile. N-oi fi vrînd să rumegăm equisetacee sau afurisita aia de iarbă a lui Cekanovski!

— Dar peștele? Doar în mare trăiesc atîția pești!

— Nu ți-e frică să mănînci pești, în schimb te temi să te hrănești cu carnea unei reptile ierbivore. Toate astea sînt prejudecăți, de care va trebui să te debarasezi în această lume subterană.

Curînd răsună o detunătură. Animalul făcu un salt și se prăbuși bufnind pe pajiște. Cînd încetă să se mai zbată, vînătorii ieșiră din ascunzișul lor și se apropiară de dihania doborîtă.

Reptila era tînără și mai mare de un stat de om; trupul ei greoi se sprijinea pe picioarele-i dindărăt, groase și lungi, și pe o coadă groasă, care se subția dintr-o dată la capăt; picioarele din față, scurte și subțiri, aveau cîte cinci degete, ce se terminau cu gheare mici și ascuțite. Cele dindărăt aveau cîte trei degete cu gheare mari, dar boante. Conformația corpului vădea preferința animalului pentru poziția verticală, deoarece dacă umbla în patru labe, partea dinapoi a corpului său se ridica mai sus decît cea din față. Capul său era mare și hidos, ochii mici, dar buzele cărnoase atîrnau în jos. Trupul era golaș, ca al broaștei, iar pielea — tot atît de lunecoasă și rece la pipăit.

— Nu e prea îmbietor! exclamă Gromeko, izbind cu cizma în pulpa groasă a reptilei. Parca ar fi o broască uriașă!

— De vreme ce francezii savurează tocana de broaște, de ce niște exploratori ruși să nu mănînce un biftec de iguanodon? Dar mai întîi, hai să-l descriem, și pe urmă să-l despicăm.

După ce măsurară, descriseră și fotografiară reptila, vînătorii îi tăiară picioarele dindărăt, mai cărnoase, care cîntăreau fiecare vreo șaisprezece kilograme și porniră înapoi spre campament, încărcați cu hălci de carne și bidoane pline de apă.

Carnea reptilei, friptă felii în tigaie, era atît de gustoasă și de fragedă, încît pînă și Gromeko, care încerca o nemăsurată scîrbă cînd vedea reptile sau amfibii, mîncă cu multă poftă.

În timpul cinei se sfătuiră cum să-și continue călătoria. Se putea întîmpla să nu poată înainta cu barca, deși pînă în ultima vreme aceasta le fusese de mare folos, afară numai dacă nu ar fi dat de un rîu navigabil care să se verse în mare dinspre miazăzi. Deci, trebuiau mai întîi de toate să caute gura unui asemenea rîu.

Cu acest prilej puteau cerceta regiunea, pentru ca la nevoie, dacă nu vor găsi vreun rîu, să știe pe unde s-o apuce. În acest caz însă urmau să meargă pe jos, ceea ce, firește, n-ar fi fost prea ușor pentru călătorii noștri.

A doua zi, un vînt destul de puternic stîrni valuri atît de înalte pe mare, încît stropii de apă ajungeau pînă la cort. De bună seamă că nu puteau naviga pe o asemenea vreme cu bărcile lor șubrede. Hotărîră să pornească toți patru în inima ținutului necunoscut, urmînd albia care străbătea pădurea.

Întrucît nu se puteau aștepta ca reptilele marine să atace cortul gol, lăsară aici numai pe Generalu, dar nu-l legară, pentru ca la nevoie cîinele să se poată ascunde în desiș.

Mai sus de locul unde albia se bifurca, de-a lungul brațului stîng pe care îl urmară vînătorii, se înălța de ambele părți un zid verde de equisetacee și ferigi. Doar pe alocuri șerpuiau prin hățiș poteci înguste, bătătorite de animale mici. În văzduh, deasupra copacilor, roiau libelule uriașe și alte insecte, la fel de mari; cînd și cînd treceau în zbor pterodactili nu prea mari, care vînau insecte. Desișul, însă, părea lipsit de viață. Nu se auzea nici ciripit de păsări, nici foșnete atît de obișnuite în pădurile de pe malurile rîului Makșeev. O singură dată Gromeko, care pășea în frunte, zări pe poteca îngustă un animal tuciuriu, de mărimea unui cîine obișnuit. Dar jivina se mistui în desiș într-o clipită, astfel că Gromeko nici nu avu timp să ochească. Fură nevoiți să se mulțumească cu vînatul insectelor. Papocikin prinse un fluture de treizeci și cinci de centimetri lățime, care se așezase pe floarea unui palmier, precum și cîțiva gîndaci, mari cît un pumn, care mușcau și zgîriau strașnic.

În cele din urmă, pădurea se sfîrși, iar vînătorii ajunseră într-o poiană întinsă, acoperită de aceeași iarbă măruntă și aspră. Pe alocuri, unde pămîntul era mai umed, creșteau licopodii, mușchi și tufe mici de ferigi tîrîtoare. Spre miazăzi, poiana se întindea pînă la costișa abruptă și golașă a unui șir de dealuri conabii, înalte de vreo două sute de metri și brăzdate de o văgăună adîncă; de acolo venea probabil apa care inunda poiana și care, cînd ploua, se vărsa în mare prin albie. Luminișul avea mai bine de un kilometru lungime și vreo sută sau două sute de metri lățime.

Pe geologi îi interesa văgăuna dintre dealuri, de aceea se îndreptară cu toții într-acolo. Nu merseră mult și zăriră la marginea dinspre miazănoapte a poienii, după o ieșitură a pădurii, o mică turmă de reptile, care păștea.

Unele dintre ele, stînd pe picioarele dindărăt, rupeau cu buzele lor cărnoase frunzele palmierilor și lăstarele mai fragede ale equisetaceelor și ferigilor. Altele, tinere de tot, pășteau iarbă, ridicîndu-și caraghios mai sus de cap partea dinapoi a corpului și dînd din coadă. Uneori se zbenguiau și se fugăreau cînd în patru picioare, cînd în două picioare, sărind greoi.