Vladimir Obrucev - Plutonia

Exploratorii nu puteau să scape prilejul de a fotografia niște iguanodoni care pășteau și se hîrjoneau Ei intrară repede în desiș și căutară să se apropie tiptil de turmă, pe sub streașina pădurii. Izbutiră să ajungă în preajma lor și să-i fotografieze. Deodată, iguanodonii fură cuprinși, parcă, de o spaimă: animalele adulte încetară să mai mănînce, deveniră atente, apoi scoaseră un fluierat ascuțit. Auzind acest semnal, animalele mai tinere se ridicară pe picioarele dinapoi și o luară în goană, șontîc-șontîc, spre părinții lor, care se strînseră roată în jurul puiendrilor, cu capul spre centrul cercului, iar cu spatele în afară.

Două fotografii eternizaseră pe peliculă spaima iguanodonilor, spaimă, care, precum se vădi mai tîrziu, nu era fără temei. De la capătul celălalt al poienii se apropia de-a lungul lizierii, făcînd salturi de cîțiva metri, o namilă, pe care vînătorii o luară la început drept tot un iguanodon.

Era de aceeași înălțime cu iguanodonul și, asemenea acestuia, înainta pe picioarele dindărăt; cînd însă animalul se apropie, constatară că spre deosebire de reptilele ierbivore, avea corpul mai mlădios și mișcările mult mai repezi. Ajunsă lîngă cercul iguanodonilor, namila se opri și scoase un șuierat puternic, la care vrăjmașii săi răspunseră printr-un fluierat prelung, tînguitor. Apoi animalul începu să se rotească în salturi scurte în jurul reptilelor, dar dădea pretutindeni de spatele lor ridicate și de cozile grele care se mișcau într-una. Probabil că loviturile de coadă sau de picioare erau cumplite.

Văzînd că nu poate pătrunde în cerc pentru a răpi vreun puiandru, fiara făcu deodată un salt uriaș, pe deasupra capetelor victimelor, și căzu asupra iguanodonilor tineri care se înghesuiau în mijloc, lipiți unul de altul. Fricoasele ierbivore o zbughiră care încotro, pentru a scăpa de dușman; profitînd de acest neașteptat prilej, dihania înșfăcă unul din puiendri și îi sfîșie pe loc beregata.

Fazele atacului fură și ele fotografiate, apoi răsunară două detunături și dihania căzu cît era de lungă alături de prada ei. După ce își dădu ultima suflare, vînătorii se apropiară de ea și putură examina în voie acest nou reprezentant al reptilelor mari. Se încredințară că se aseamănă într-adevăr cu iguanodonul prin membrele sale posterioare, lungi, și prin coada-i groasă, pe care se sprijinea.

Membrele anterioare erau foarte scurte și se terminau cu patru degete, înzestrate cu gheare ascuțite. Pe gîtu-i scurt se sprijinea un cap mic, cu o gură uriașă, în care se vedeau niște dinți ascuțiți. La rădăcina nasului avea un corn scurt și turtit, care era mai degrabă o podoabă decît o armă de atac.

Deasupra ochilor mai avea două cornițe, și începînd de la cerbice, pe șira spinării și pe coadă, se întindea un șir de țepi mărunți, foarte ascuțiți. Pielea-i încrețită era de culoare verde cu reflexe cenușii. Animalul măsura vreo cinci metri în lungime și avea, fără tăgadă, o putere nemaipomenită; cît despre agerimea și cutezanța sa, stătea mărturie atacul împotriva turmei de iguanodoni.

După ce examină reptila, Kaștanov fu de părere că este un ceratozaur, aparținînd aceluiași ordin al dinozaurienilor din care fac parte iguanodonii și alte reptile terestre din era mezozoică.

— Trag nădejde că n-o să încingem un ospăț cu carnea acestei dihănii scîrboase! zise Gromeko după ce terminară măsurarea și descrierea animalului.

— Și de ce nu? Dacă n-am fi avut altă carne, am fi fost siliți să ne mulțumim cu asta, răspunse Makșeev. Avem însă la dispoziție iguanodonul, pe care ceratozaurul n-a avut timp decît să-l răpună.

— Trebuie să-l ascundem bine. Altfel, pterodactilii nu ne vor lăsa nici o bucățică. Ia priviți cum ne mai dau tîrcoale. Au simțit, pesemne, că-i rost să se ospăteze.

Într-adevăr, deasupra poienii se roteau reptile zburătoare, scoțînd un fel de croncănit. De aceea vînătorii tăiară picioarele dinapoi ale puiului de iguanodon și le ascunseră în desiș, atîrnate de crengi, apoi porniră spre văgăună, care acum, după luptă și după detunăturile care răscoliseră împrejurimile, era pustie.

Gura văgăunii se căsca larg. Pe fundul trecătoarei șerpuia un pîrîiaș străjuit de smocuri de ferigi. Vegetația se oprise la poalele povîrnișurilor abrupte; ele erau stîncoase, golașe, de culoare roșiatică, neagră sau galbenă. Kaștanov și Makșeev iuțiră pasul spre stînci. Gromeko porni în căutare de noi plante pe malurile pîrîiașului, iar Papocikin — la prins de fluturi uriași.

Prima stîncă de care se apropiară geologii era conabie [32] CONABÍU, — ÍE, conabii, adjectiv, Roșu-închis, de culoarea vișinei coapte; vișiniu. notă C.CPȘF . Kaștanov se aștepta să dea și aici de minereu de fier. Dar după ce desprinse o bucată de rocă și o cercetă cu lupa, dădu din cap și murmură:

— Ceva nou!

Bucățile pe care le desprinse din alte locuri aveau același aspect. Stîncile erau dure și netede, încît nu era chip să desprindă o bucată mai mare. Atunci cei doi geologi își uniră forțele ca să zdrobească un bloc din această rocă aflat la poalele stîncii. În sfîrșit blocul crăpă și se despică în două; în miezul său luceau vinișoare și cuiburi formate dintr-un metal alb.

Kaștanov se aplecă și exclamă uimit:

— Argint în stare nativă, ascuns probabil într-un minereu roșiatic compact, de argint.

— Iarăși bogății de milioane! zise Makșeev zîmbind.

După descoperirea filonului de aur, despre însemnătatea căruia savantul său tovarăș se arătase atît de sceptic, Makșeev privea cu un oarecare dispreț comorile minerale ale acestui ținut miraculos.

Înaintînd pe la poalele stîncilor, geologii ajunseră în scurt timp într-un loc unde culoarea conabie dispăru, fiind înlocuită de culoarea neagră cu pete și vinișoare galbene sau roșii. Aici dădură iarăși de magnetită. Puțin mai departe se zăreau stînci dezagregate brăzdate de vîlcele. Aceste stînci erau galbene ori galbene-verzui. Kaștanov constată că ele sînt formate din ocru de plumb și minereuri de plumb oxidate, în măruntaiele cărora puteau fi ascunse bucăți masive de galenă.

Cînd urcară mai sus, zăriră pe o pantă o stîncă uriașă, care le atrase luare-aminte prin culoarea ei verde-închis; de departe, stînca părea acoperită de mușchi sau licheni. Dacă loveai în această stîncă cu ciocanul, el ricoșa scoțînd un sunet melodios; numai după multă trudă exploratorii izbutiră să desprindă cîteva bucăți de rocă, care sporiră și mai mult uimirea lui Kaștanov.

— Cupru în stare nativă, în masă compactă, oxidat la suprafață, constată el.

— Ce de bogății sînt pe meleagurile astea! se minună Makșeev. Găsești orice minereu îți poftește inima. Aici s-ar putea constitui o uzină metalurgică universală!

— Ai dreptate! Cînd la suprafața planetei noastre nu va mai fi destul minereu pentru nevoile crescînde ale omenirii, vrînd-nevrînd oamenii vor trebui să coboare aici după metalele necesare. Ei vor înfrunta ghețuri, neguri și vijelii.

— Sau poate vor săpa un puț adînc în scoarța Pămîntului, ca să ajungă pe calea cea mai scurtă la aceste bogății imense! glumi Makșeev.

În vremea asta, deasupra geologilor absorbiți de examinarea acestor bogății trecu cu repeziciune o umbră uriașă, și în același timp îl auziră pe Gromeko strigînd:

— Atenție, o reptilă zburătoare.

Apucară amîndoi armele și ridicară capul. La o înălțime de vreo douăzeci de metri plana deasupra lor un animal uriaș de culoare închisă; după felul cum zbura, puteai să-ți dai seama cu ușurință că este o reptilă zburătoare din familia pterodactilului; era mult mai mare decît acelea pe care le văzuseră pe țărmul mării și măsura aproape șase metri în anvergura aripilor. Plecîndu-și capul înarmat cu un cioc uriaș, reptila căuta o pradă și privea uimită spre animalele bipede nemaiîntîlnite pînă atunci.