Vladimir Obrucev - Plutonia

În albie, apa scădea văzînd cu ochii, și după o jumătate de ceas nu mai rămaseră decît niște băltoace.

— Să mergem! Apa s-a scurs! spuse Makșeev.

— Ce facem însă cu bărcile? Nici vorbă nu poate fi să le tîrîm după noi în inima ținutului, cine știe cîți kilometri, zise Kaștanov.

— Va trebui să le lăsăm în apropiere de mare, dar ar fi bine să le ascundem, ca să nu cadă pradă misterioșilor jefuitori.

— Să le îngropăm în nisip, propuse Gromeko.

— Bine zici! Nisipul e afînat, și cu toate că va trebui să facem gropile cu mîinile, altă soluție nu e.

După ce îngropară bărcile, exploratorii porniră în sus pe albie, unde nu mai curgea apă. Pe alocuri, însă, băltoacele mari și lutul cleios îi sileau să se urce pe mal. Umblau cu băgare de seamă, cătînd cu atenție în jur și ținînd armele gata pregătite pentru eventualitatea că s-ar întîlni pe neașteptate cu insectele jefuitoare. La stînga albiei se întindea aceeași pădure de equisetacee, ferigi și palmieri, iar la dreapta se înșirau dune roșiatice lipsite de vegetație. Bîrlogul insectelor putea să fie atît în pădure, cit și între dune.

După un timp văzură ceva negricios, culcat pe fundul albiei și acoperit pe jumătate de nisip și nămol; cînd dezgropară obiectul, constatară că era corpul unei furnici negre, uriașe, lungi de aproape un metru. Capul insectei era puțin mai mic decît al omului, iar picioarele răsucite, crispate, în luptă cu moartea, se terminau cu niște ghiare ascuțite.

— Iată-l pe regele naturii din Jurasic! exclamă Kaștanov.

— Dacă coloniile sau comunitățile lor sînt tot atît de populate ca și mușuroaiele de furnici de pe fața pămîntului, o să avem de furcă cu mii de dușmani, spuse Papocikin.

— Da, cu niște dușmani fioroși, inteligenți și necruțători, adăugă Gromeko.

Între timp, Generalu, care abia se ținea după ei, culcîndu-se din cînd în cînd să se mai odihnească, se apropie și el. Cînd văzu leșul furnicii se năpusti asupra lui și începu să mîrîie furios.

— Ce-i, nenicule, ai recunoscut pe vreuna dintre cele care te-au mușcat? exclamă Makșeev, stăpînind cîinele.

Puțin mai departe găsiră cadavrul altei furnici, apoi încă unul. Probabil, că ploaia prinsese pe drum cîteva din insectele care le furaseră lucrurile și ele fuseseră luate de apă.

— Diavolii ăștia negri au udat și au stricat toate lucrușoarele noastre! exclamă Gromeko deznădăjduit.

— Da, mă îndoiesc să fie ele atît de inteligente, încît să fi întins cortul și să se fi adăpostit sub el cu tot calabalîcul! fu de părere și Papocikin.

— Cred că au ajuns la mușuroi înainte de a începe ploaia, zise Makșeev. Să nu uităm că au pornit la drum cu mult înaintea noastră, iar noi am mai făcut două popasuri de cîteva ceasuri.

Făcură încă vreo doi kilometri, fără a scoate o vorbă. Albia se terminase. Pădurea deveni mai rară și prin ea șerpuiau nenumărate poteci. Pe dune și mai ales în văile dintre ele creșteau fel de fel de plante: tufe, smocuri de iarbă, equisetacee pitice.

Deodată, Makșeev se opri și arătă tovarășilor săi spre valea cea mai apropiată, dintre două șiruri de dune. Prin nisip înaintau două vietăți tuciurii, care aci tîrau, aci dădeau de-a dura ceva rotund și alb.

— Furnici?

— Probabil! Ce-or fi cărînd? Noi n-am avut nici un lucru rotund și alb.

— Or fi găsit altă pradă?

— Hai să le-o luăm!

— Nu, mai bine să ne ascundem și pe urmă s-o luăm pe urmele lor. În felul ăsta o să ajungem la mușuroi, Țineți-l bine însă pe Generalu, să nu se năpustească asupra lor.

Călătorii făcură cîțiva pași înapoi și se adăpostiră la marginea pădurii. Nu trecu mult și de după tufele din gura văii apărură furnicile, care rostogoleau pe nisip ceva mare, alb, de formă ovală.

— Să fie atît de mari ouăle acestor furnici? Întrebă Makșeev.

— Nu cred: mai curînd este oul vreunei reptile zburătoare, pe care insectele l-au furat și-l cară acum spre mușuroi, spuse Papocikin.

— Ce ziceți, or fi bune de mîncat ouăle de reptile?

— De ce nu? Dacă ouăle de broaște țestoase se mănîncă, de ce nu s-ar mînca și ouăle de reptile?

— E bine de știut, zise Gromeko. Acum, cînd proviziile noastre sînt pe sfîrșite și trebuie să economisim cartușele, o omletă ne-ar prinde foarte bine.

— Pentru un ou atît de mare ar trebui și o tigaie uriașă, ori noi așa ceva nu avem.

— O să ne mulțumim și cu una mică! Facem o gaură în ou, batem bine cu un bețișor gălbenușul și albușul, punem sare și turnăm în tigaie cît ne trebuie.

— Dar n-avem nici o tigaie, furnicile ne-au luat toate vasele de bucătărie.

— Așa-i, uitasem. Ce-ar fi să ne facem o tigaie din coaja oului, să tăiem cu băgare de seamă vîrful oului și în el să facem omleta?

— Dar cu ce, căci n-avem pic de grăsime.

— Ba avem untură de iguanodon.

În vreme ce se depăna această discuție culinară, furnicile reușiră să rostogolească oul pînă la albie și se opriră nehotărîte, deoarece malurile erau abrupte. Nu era greu să dea drumul oului de sus de pe mal; căzînd pe nisipul moale, el nu s-ar fi spart. Dar cum să-l ridice pe malul opus, la aceeași înălțime? Problema părea grea pentru niște furnici.

În acest timp, insectele dădeau ocol oului și alergau de-a lungul malului, mișcîndu-și antenele și atingîndu-se cu ele una pe alta, ca și cînd s-ar fi sfătuit.

Apoi o furnică coborî în albie, cercetă malul opus, se opri în fața lui, stînd pe gînduri parcă, și în cele din urmă începu să alerge de-a lungul lui, cercetîndu-l din loc în loc.

La vreo cincizeci de pași mai departe, insecta găsi o pantă mai puțin înclinată, care i se păru potrivită pentru a face aci un suiș. Ea se apucă îndată de treabă: lucrînd cu picioarele din față și cu fălcile desprindea bucăți mari de pămînt și le punea deoparte. Cealaltă furnică, rămasă să păzească oul, se plictisi repede să aștepte. Ea coborî în albie și o luă pe urmele tovarășei ei, pe care nu o vedea, din cauza unei cotituri a malului.

— Ce-ar fi să luăm oul lăsat de furnici? propuse Gromeko.

La început, ideea plăcu tuturor, dar apoi șovăiră.

— În primul rînd ne pot vedea și astfel ne vom trăda prezența înainte de vreme; în al doilea rînd, cînd se vor întoarce și nu vor găsi oul, vor începe să-l caute în toate părțile, și în loc să mergem pe urmele lor spre furnicar, vom sta ascunși prin tufișuri și ne vom pierde vremea degeaba, spuse Kaștanov, împotrivindu-se propunerii lui Gromeko.

La un moment dat, Papocikin zări în aceeași vale, între dunele de nisip, o altă pereche de furnici, care dădeau și ele de-a rostogolul un ou.

— Cred că acum argumentele dumitale nu mai au nici un temei, spuse el.

— În cazul ăsta să purcedem mai repede la treabă!

Makșeev și Gromeko străbătură în fugă albia, ridicară amîndoi oul, care avea vreo jumătate de metru în diametru, și-l duseră în ascunzișul lor, la marginea pădurii.

Apoi Makșeev șterse cu grijă urmele lăsate în albie de picioarele lor: dacă furnicile erau destul de inteligente, ele ar fi putut afla după aceste urme unde e ascuns oul.

Curînd apărură în albie cele două furnici, care alergară spre locul unde își lăsaseră prada. Cînd se suiră pe mal și nu găsiră oul, începură să alerge încoace și încolo, se apropiau una de alta și își mișcau antenele, neștiind pesemne ce să facă.