Vladimir Obrucev - Plutonia

Cercetătorii se cățărară pe blocurile de lavă solidificată și după o oră ajunseră în vîrful muntelui Creasta era teșită, dar în mijlocul său se căsca un hău, cu pereții aproape verticali.

— Iată și craterul, de altfel destul de măricel.

— Din păcate, cu desăvîrșire inaccesibil.

— Să-i dăm ocol. Poate găsim un loc pe unde să putem coborî.

Vîrful muntelui era alcătuit și el din blocuri de lavă solidificată. De aici se deschidea în ambele părți o priveliște fără sfîrșit. La nord, la poalele dealurilor, se vedea oglinda lacului, într-un cadru negru-verde. Lacul avea forma aproape a unui cerc. Era poate și el craterul unui vulcan și mai vechi încă. Spre est și vest coborau torenți uriași de lavă, care se prefăceau treptat în valuri și ziduri de stînci negre, ce se înălțau pe întinsul pustiului. La sud se vedea un alt munte, ceva mai înalt. Acest munte era probabil conul principal al vulcanului, care ascundea priveliștea; el era legat de primul munte printr-o curmătură stîncoasă.

După ce dădură ocol craterului dinspre apus și se încredințară că nici pe acolo nu pot coborî, exploratorii trecură peste curmătură și ajunseră la cel de al doilea munte. În vîrful acestuia se căsca de asemenea un crater adînc, însă spintecat la sud-est de o spărtură uriașă, de unde cobora pe pantă un uriaș, torent de lavă, rămas pare-se de la ultima erupție.

Această spărtură în peretele craterului le îngăduia să coboare pe fundul său fără prea multe riscuri.

De aci puteau vedea și partea de miazăzi a ținutului. În apropierea vulcanului principal se înălțau alți cîțiva vulcani mai mici, cu cratere surpate, iar dincolo de ele se întindea pînă hăt departe pustiul negru.

— Da, nu putem merge mai departe spre sud, în adîncul Plutoniei! zise Makșeev, scrutînd depărtările cu ochii săi ageri. Pe o distanță de o sută de kilometri nu se zărește nimic decît rocă neagră.

— Nici nu are rost să mergem într-acolo! adăugă Kaștanov, Cercetăm vulcanii, luăm pucioasă și ne întoarcem la furnicar, ca să ne redobîndim avutul.

Priveliștea care se deschidea din vîrful muntelui era lugubră.

La picioarele exploratorilor se întindea un lanț de munți negri, brăzdați de văgăuni adînci, ca niște riduri, mînjite parcă cu galben, alb și roșu de bidineaua uriașă a unui zugrav neîndemînatic, iar mai departe se așternea în toate părțile, cît vedeau cu ochii, un deșert întins ca în palmă, fără pic de viață. Sub razele roșiatice ale lui Pluton, această întindere mohorîtă avea o înfățișare înfiorătoare.

— Iată împărăția morții, mai înspăimîntătoare decît pustiurile de zăpadă de la pol! exclamă Kaștanov.

— Dacă geniul răului ar exista cu adevărat, aici și-ar avea sălașul! spuse Makșeev.

— Mi-ai dat o idee bună. Să numim acest ținut Pustiul Diavolului.

— Iar acești vulcani — Tronul Satanei. Văd parcă aievea un tablou înspăimîntător: în zilele cînd Pluton pălește și împărăția morții e învăluită de o lumină crepusculară, din crater se înalță geniul răului, asemenea unui pterodactil gigantic și zboară deasupra deșertului umplînd văzduhul cu țipetele sale, se scaldă în undele fierbinți ale iezerului, se odihnește pe stîncile negre și-și contemplă din înălțime împărăția…

După ce isprăviră de cercetat ținutul și găsiră locul cel mai potrivit pentru a coborî din crater, se îndreptară spre lac, căutînd drumul cel mai scurt de la culmea principală, ca să știe pe unde să vină cu toții a doua zi după pucioasă.

A doua zi porniră toți patru spre vulcanul principal, dar avură grijă să ia cu ei o pușcă, puțină carne friptă și trestie dulce. Celelalte lucruri le lăsară lîngă lac sub paza lui Generalu. Întrucît în acest deșert nu trăia nici o vietate, nădăjduiau că totul va rămîne neatins.

Mai întîi trecură peste dealurile scunde, negre șl peste valurile formate de puhoaiele de lavă solidificată. Apoi urcară coasta vulcanului principal, de-a lungul unui torent împietrit, uriaș, care începea de la spărtura din gura craterului. După o jumătate de ceas ajunseră la această spărtură și începură să coboare în adînc, pășind pe blocurile de lavă solidificată, care păreau că alcătuiesc un fel de scară pentru titani.

Coborîră vreo jumătate de oră și ajunseră în cele din urmă în fundul craterului — o platformă acoperită cu noroi uscat, brăzdat de crăpături. Probabil că aici existase odinioară un mic lac. Dincolo de platformă se înălța vertical peretele opus, acoperit în mare parte de pete albe, galbene și roșii. În cele galbene recunoscură ușor pucioasă nativă, sub forma unor cristale mari și mici încrustate în lavă, sau a unui strat subțire care acoperea suprafața ei.

Exploratorii scoaseră cuțitele de vînătoare și începură să radă aceste pete și să desprindă cristalele mai mari, încărcîndu-și cu pucioasă ranițele. Cînd acestea se umplură, constatară că în fiecare dintre ele încăpuseră vreo șaisprezece kilograme.

— Din șaisprezece kilograme de pucioasă facem peste unsprezece mii litri de bioxid de sulf, — spuse Kaștanov, — iar din șaizeci și patru — aproape patruzeci și cinci de mii de litri. Cred că este de ajuns pentru un furnicar.

— Nici n-am putea duce mai mult, spuse Papocikin. Mai avem armele și proviziile. Unde mai pui că va trebui să cărăm toate astea timp de două zile în șir.

— Și Generalu ar putea duce în spinare cîte ceva, propuse Makșeev. Cîinele s-a înzdrăvenit bine, iar astăzi se odihnește toată ziua, așa că va putea căra vreo treizeci de kilograme.

La vale, pînă la lac, o să ducem noi aceste treizeci de kilograme. De aceea, hai să mai luăm pucioasă, ca să avem din belșug.

După ce îmbucară cîte ceva și se odihniră, exploratorii mai strînseră vreo treizeci de kilograme de pucioasă, pe care Makșeev le puse în cămașa lui, transformată în sac. Dintr-o crăpătură scoaseră cu cuțitul și un pumn de sare de bucătărie.

În timp ce se odihnea, Kaștanov ședea pe jumătate culcat, rezemat de peretele craterului. Deodată, auzi niște bufnituri, ce veneau din adîncul muntelui.

„Oare vulcanul nu s-a stins?” gîndi el.

Dar neavînd experiență în studierea vulcanilor activi nu dădu nici o importantă acestor zgomote și nu spuse nimic tovarășilor săi.

După ce însă strînseră întreaga cantitate de pucioasă și se așezară toți patru din nou pe fundul vulcanului, ca să se odihnească înainte de urcușul și coborîșul pe care trebuiau să le facă cu o asemenea povară în spinare, Kaștanov își aminti de zgomotele auzite și-și lipi urechea de stîncă. Acum bufniturile se auzeau mai clar și se simțea chiar o ușoară vibrație a stîncilor.

— Poate mi se pare! exclamă el, sărind în picioare. Cred însă că nu trebuie să zăbovim: în adîncurile vulcanului se petrece ceva. Poate se pregătește o erupție? Ia ascultați și dumneavoastră!

Îndată ce își lipiră urechea de peretele craterului, se încredințară cu toții că Kaștanov avea dreptate.

— S-ar putea ca vulcanul să nu erupă; s-ar putea ca erupția să aibă loc peste o săptămînă sau peste o lună. Dar nu bag mîna-n foc că nu se va produce chiar astăzi! zise profesorul.

— Ai dreptate. Nu trebuie să mai zăbovim pe fundul craterului, cu atît mai mult cu cît ne așteaptă un urcuș greu spre gura lui, adăugă Gromeko.

Cu ranițele în spate, călătorii începură să urce scara titanilor. Dată fiind greutatea poverilor pe care le duceau acum, suișul fu mult mai anevoios decît coborîșul și le trebui un ceas ca să ajungă sus. Cînd priviră înapoi, se convinseră că graba lor nu fusese zadarnică: din fundul craterului se înălța o dîră subțire de fum gălbui. Mirosea a pucioasă și a clor.