Vladimir Obrucev - Plutonia

Pereții craterului începură să vibreze atît de tare, încît exploratorii simțeau cum pămîntul se clatină sub picioarele lor. Trebuiau să se grăbească: dintr-o clipă în alta putea sări în aer dopul de lavă care astupa coșul vulcanului și se putea dezlănțui erupția. Fără a pierde o clipă, călătorii o luară la vale pe același drum pe care veniseră, și după două ceasuri ajunseră la lac, unde Generalu, plictisit de atîta așteptare, îi întîmpină lătrînd și schelălăind de bucurie.

Dar vulcanul nu se grăbea să-și înceapă activitatea. Deasupra lui nu se vedea decît o dîră subțire de fum cafeniu, care se ridica vertical la o înălțime amețitoare, pentru ca apoi să se împrăștie. Lîngă lac nu se auzeau bufniturile subterane și totul părea liniștit.

Cînd își așezară ranițele cu pucioasă lîngă celelalte lucruri, Papocikin își aminti că își uitase pușca pe fundul craterului sau pe vîrful vulcanului, unde se oprise în două rînduri ca să se odihnească. El spuse tovarășilor săi că vrea să se înapoieze să-și caute pușca.

— Mai avem trei arme, iar în furnicar este încă una de rezervă, așa că ne putem lipsi de pușca pe care ai uitat-o și n-are nici un rost să te expui din nou primejdiei de care abia am scăpat, observă Kaștanov.

— Vulcanul fumegă numai, încercă să-i înduplece zoologul, care ținea mult la pușca sa cu două țevi, extrem de precisă; pe lîngă asta îi era tare ciudă că fusese atît de uituc. Pînă vă odihniți, sînt înapoi.

— Nu poți coborî în craterul unui vulcan fumegînd; riști să te asfixiezi din pricina gazelor otrăvitoare. Și e aproape sigur că tocmai în fundul craterului ți-ai lăsat arma. Prin urmare, ia-ți gîndul de la ea, încercă să-l convingă Kaștanov.

— Nu, nu, după cîte îmi amintesc, am lăsat-o la gura craterului, înainte de a coborî, ca să n-o car cu mine în sus și-n jos, pe munte. Și la urma urmelor nu risc cine știe ce dînd o fugă pînă la marginea craterului, stărui zoologul.

— Erupția poate sa se producă dintr-o clipă în alta. Mă întreb chiar dacă facem bine rămînînd pînă mîine pe malul lacului; n-ar fi mai înțelept să ne depărtăm cît mai mult de vulcan?

Dar toți erau istoviți după drumurile făcute pe munte, cu poverile în spinare. Înfățișarea vulcanului nu era chiar atît de îngrijorătoare, iar lacul, se afla în linie dreaptă la o distanță de aproape doi kilometri de crater, adică destul de departe, și se puteau socoti aici la adăpost de orice primejdie. De aceea hotărîră să înnopteze pe malul lacului, în nădejdea că vor asista măcar la dezlănțuirea unui fenomen atît de spectaculos ca erupția unui vulcan.

Dar liniștea nu dură decît patru ceasuri. Călători! fură treziți de un uruit înspăimîntător și de niște zdruncinături puternice. Li se păru că fuseseră aruncați în aer și acum cădeau în lac.

Săriră toți în picioare și priviră îngroziți în jur; pămîntul se cutremura, iar copacii de pe malul lacului se clătinau ca bătuți de vînt.

Vîrful vulcanului era învăluit de un nor gros de fum negru, brăzdat ca de niște fulgere de bolovanii incandescenți zvîrliți din crater. Erupția începuse.

— Unde-i Papocikin? exclamă Makșeev, văzînd că erau numai trei.

— Să-l fi aruncat zguduitura în lac? Era culcat foarte aproape de apă, zise Gromeko.

Dar fața apei era doar ușor încrețită, probabil din pricina cutremurului. Nicăieri în apă nu se vedeau cercuri care să arate că în ea ar fi căzut un corp greu.

— Poate de spaimă a luat-o la goană în jos, de-a lungul văii!

— Dar dacă s-o fi încăpățînat totuși să se ducă pînă la crater să-și caute pușca? întrebă Kaștanov.

Această presupunere le păru mai întemeiată, deoarece știau cît de încăpățînat este zoologul. Pesemne așteptase ca ceilalți exploratori să adoarmă și apoi pornise spre vulcan.

Îl strigară și-l căutară în jurul lacului, dar degeaba; era clar că se dusese să-și caute arma.

— Numai de n-ar fi ajuns în vîrful vulcanului cînd a început erupția, spuse Kaștanov. Altfel s-a sfîrșit cu el.

— Ce facem? întrebă Makșeev. Eu zic să-i venim în ajutor cît mai degrabă!

— Ba nu, mai bine să așteptăm puțin, propuse Gromeko. Pînă în fundul craterului și înapoi e cale de trei-patru ceasuri. Dacă a plecat la nouă, îndată ce noi am adormit, trebuie să se întoarcă peste o jumătate de oră sau o oră.

— Iar între timp, după felul cum se va desfășura erupția, ne vom da seama dacă putem ajunge la crater fără s-o plătim cu viața!

— Dar e groaznic să stăm cu brațele încrucișate și să așteptăm, în loc să alergăm ca să ne scăpăm tovarășul.

— Da, e groaznic, însă nu-l putem salva decît dacă n-a ajuns încă la crater și zace undeva rănit de vreun bolovan. Dacă se găsea în vîrful vulcanului sau în crater cînd s-a produs erupția, atunci nu încape îndoială că a pierit. Chiar de n-a fost omorît de bolovani, a pierit asfixiat de gaze. Dacă am încerca acum să ajungem pînă în vîrful vulcanului, nu ne-am salva tovarășul, în schimb am pune în primejdie întreaga expediție. Ia uitați-vă ce se petrece acolo!

Kaștanov rosti ultimele cuvinte, cînd din craterul vulcanului țîșni un nor de aburi uriaș.

Cîteva clipe mai tîrziu se auzi o bubuitură asurzitoare, de parcă muntele s-ar fi năruit ori ar fi sărit în aer. Norul porni în jos, îngroșîndu-se și lățindu-se monstruos; el se prefăcu repede într-o masă compactă de nori violet-cenușii, care se învălurau și se învălmășeau, străpunși de fulgere orbitoare. Masa de nori gonea pe povîrniș cu viteza unui tren și după cîteva minute ajunse la poalele vulcanului, în vreme ce capătul ei de sus se înălța în rotocoale mult mai sus de culmea muntelui.

— Parcă ar fi teribila erupție a Muntelui Pleșuv de pe insula Martinica, din mai 1902, care a distrus în numai cîteva minute orașul Saint-Pierre, cu cei douăzeci și șapte de mii de locuitori ai săi! exclamă Kaștanov. Acest nor, numit nor arzător sau dogorîtor, este format din vapori de apă și gaze supraîncălzite și extrem de comprimate, încărcate cu cenușă încinsă. Ei cară nu numai pietre mărunte, ci și blocuri enorme de piatră.

— Noroc că norul n-a luat-o spre lac, ci s-a îndreptat în altă direcție, altfel am fi avut și noi soarta locuitorilor din orașul Saint-Pierre! zise Gromeko.

— Probabil că norul a țîșnit prin spărtura de la gura craterului, pe unde am ieșit și noi, și de aceea se îndreaptă spre sud-est, urmînd direcția ultimului puhoi de lavă.

— Și-acum, ce o să urmeze? întrebă Makșeev.

— Acești nori arzători pot țîșni la anumite intervale de timp — la cîteva ore sau zile — iar apoi apare lava.

— S-ar putea ca norii următori să se îndrepte în altă direcție decît aceea a primului nor, spre noi bunăoară?

— Dacă teribila explozie care a urmat după răbufnirea primului nor nu a știrbit gura craterului, atunci norii următori vor merge și ei în aceeași direcție. Altfel o vor lua în altă parte.

— Prin urmare s-ar putea să se îndrepte și spre noi?

— Firește, dar să nădăjduim că acest lucru nu se va întîmpla. Deocamdată sîntem oarecum în siguranță.

Între timp, norul, lățindu-se, învălui o buna parte din versantul răsăritean al muntelui, dar acum cobora mai încet și creștea îndeosebi în înălțime. Cei trei exploratori contemplau în tăcere acest spectacol măreț și totodată înspăimîntător.