Vladimir Obrucev - Plutonia

— Cum intrăm noi acum înăuntrul acestei construcții, căci va mai trece multă vreme pînă ce vom putea pătrunde acolo fără a risca să ne asfixiem.

— O să trebuiască să deschidem intrările de jos, ca să pătrundă mai mult aer, iar pe urmă să așteptăm cîteva zile poate, în care timp bioxidul de sulf se va împrăștia, răspunse Kaștanov.

— Dar o să ni se urască așteptînd cu brațele încrucișate atîta vreme, interveni Makșeev. N-am putea oare provoca un curent puternic, pentru ca gazul să iasă mai repede?

— În ce fel? Foc nu putem face, fiindcă e pericol de incendiu, iar alte mijloace nu avem la îndemînă.

— Dacă am reuși să împușcăm un iguanodon sau un pterodactil mai mare, — zise inginerul, — aș face din pielea lui crudă niște foale uriașe…

— Să știi că e o idee! De unde facem rost însă de țevi ca să introducem aer în furnicar?

— Dar ce, equisetaceele nu-s bune la nimic? interveni Gromeko. Tulpinile lor sînt goale pe dinăuntru, și nu avem decît să spargem despărțiturile de la nodurile trunchiului și să facem niște țevi lungi, numai bune la ceea ce ne trebuie nouă.

— Nevoia te învață! exclamă Papocikin. Mă încredințez pe zi ce trece că, asemenea lui Robinson, noi putem ieși din orice încurcătură pe care ne-o hărăzește soarta.

— Ba chiar mai bine decît Robinson, observă Kaștanov. El era singur, iar noi sîntem patru, fiecare specialist într-un domeniu. Ar fi mai mare rușinea dacă, sfătuindu-ne cu toții, n-am găsi o ieșire din orice încurcătură, oricît de grea ar fi ea.

— Și-acum, la treabă! încheie Makșeev. Doi dintre noi vor porni la vînătoare, însoțiți de Generalu, iar ceilalți vor pregăti țevile. Materialul îl avem la îndemînă — aproape tot furnicarul e construit din tulpini uscate de equisetacee.

Papocikin și Gromeko se înapoiară la tabără, îl dezlegară pe Generalu, aduseră lucrurile mai aproape de furnicar, și pe urmă porniră către răsărit, pe sub streașina pădurii.

Makșeev și Kaștanov se îndreptară spre furnicar, dar cînd ajunseră la vreo douăzeci de pași, simțiră mirosul înnecăcios al bioxidului de sulf. Începu să-i înece tusea, astfel că nu mai putură înainta.

— Trebuie să mai așteptăm!

— Pînă una-alta, hai să facem rost de chit pentru țevi, propuse inginerul. În albia pîrîului, după scurgerea torentului provocat de erupția vulcanului, a rămas multă humă albă, lipicioasă. Să aducem aici ceva humă, pînă nu se usucă de tot.

Cei doi exploratori se duseră la albie cu ranițele golite acum de pucioasă, și după cîteva drumuri reușiră să aducă o cantitate măricică de humă, material minunat pentru chituire; apoi acoperiră grămada de humă cu saci și cu haine de care nu aveau nevoie pentru moment, ca s-o ferească de razele arzătoare ale lui Pluton.

Odată terminată această treabă, se apucară să despice tulpinile de equisetacee, folosindu-se de cuțite, pene și de un pietroi, care le slujea ca ciocan; apoi sparseră despărțiturile dintre nodurile tulpinilor pentru ca pe urmă să chituiască la loc cele două jumătăți ale tulpinii. Țeava astfel obținută o înfășurau în cîteva locuri cu nuiele mlădioase.

În cîteva ceasuri făcură o duzină de țevi, lungi fiecare de vreo șase metri. Întrucît la vîrf tulpinile erau mai subțiri, nu le fu greu să unească între ele țevile, băgînd capătul mai strîmt al unei țevi bine chituite în capătul mai larg al alteia.

Cînd munca era pe terminate, își făcură apariția și vînătorii cu pielea unui iguanodon în spate.

Makșeev meșteri din cîteva tulpini mai subțiri de equisetacee un schelet pentru foale. După ce foalele fură gata, le instalară la una din intrările mari ale furnicarului. Apoi introduseră în această intrare, una după alta, țevile pregătite, cu capătul îngust înainte, împingîndu-le treptat înăuntrul galeriei și adăugînd alte țevi la capătul cel larg. Încetul cu încetul, cele douăsprezece tuburi dispărură în bezna galeriei, de unde gazul ieșea încă din belșug, ceea ce îi silea adesea să-și întrerupă munca și să se depărteze în grabă, ca să-și mai umple plămînii cu aer curat În sfîrșit fixară la foale capătul larg al ultimei țevi, o legară strîns și ventilatorul improvizat fu gata.

După cină se apucară imediat de aerisirea furnicarului, lucrînd cu rîndul la foale, așa încît trei dintre ei se puteau odihni, în vreme ce al patrulea lucra.

Nu trecu prea mult și aerisirea începu să-și facă efectul: gazul năvălea acum cu mai multă intensitate prin toate deschizăturile. Spre norocul lor, se dezlănțui pe neașteptate și o furtună însoțită de un vînt puternic, dar cu precipitații slabe. Vîntul sufla prin deschizăturile furnicarului, scoțînd gazele din caturile de sus.

A doua zi dimineața porniră să cerceteze furnicarul înarmați cu niște torțe mici, pe care Gromeko le făcuse din trunchiul uscat al unui conifer foarte rășinos. Galeria prin care treceau țevile ventilatorului cobora în pantă lină în furnicar. Deși lată de peste doi metri galeria avea doar un metru și jumătate în înălțime, astfel că erau nevoiți să înainteze aplecați. Nu departe de intrare zăceau cadavrele cîtorva furnici, omorîte de gaze în timp ce încercau să scape. Pe măsură ce înaintau, cadavrele deveneau tot mai numeroase și, după ce trecură de capătul ultimei țevi, se văzură siliți să-și croiască, drum, dînd la o parte aceste hoituri.

Galeria se termina într-o încăpere mare, centrală, spre care se îndreptau, ca razele unui cerc, și celelalte trei galerii principale. Această încăpere era săpată în pămînt la o adîncime de patru metri. Tavanul ei era alcătuit din tulpini de equisetacee, așezate cu multă iscusință, radiar, asemenea căpriorilor ce susțin acoperișul conic turtit al unui circ. În spațiile dintre gurile celor patru galerii principale se deschideau în pereții încăperii alte patru coridoare, tot radiare, care coborau însă din centru spre margini și erau săpate în întregime în sol, care era format din nisip marin bine bătătorit, cu straturi intermediare de pietriș. În această încăpere, cadavrele furnicilor, nimfelor și larvelor, pe care insectele încercaseră să le salveze, zăceau claie peste grămadă, așa încît oamenii trebuiau să treacă peste ele.

Exploratorii intrară la întîmplare într-una din galeriile inferioare, al cărei fund era acoperit de cadavre. Această galerie era tot atît de scundă ca și cele superioare. Pentru a nu fi nevoiți să înainteze de-a bușilea, îngrămădeau cadavrele de-a lungul pereților și își făceau astfel drum prin mijlocul galeriei. După vreo șaptezeci de pași, pătrunzînd tot mai adînc în pămînt, dădură de o galerie transversală, înaltă de aproape doi metri, așa că acum puteau înainta în picioare. Această galerie mergea de-a lungul circumferinței furnicarului, alcătuind partea sa cea mai de seamă, deoarece în dreapta și în stînga ei se aflau încăperi separate de diferite mărimi și cu felurite meniri; în unele se vedeau rînduri de nimfe albe, semănînd cu cadavrele unor copii înfășurate în lințolii; în altele zăceau izolat sau în mormane larve moarte — viermi albi, groși ca niște bîrne; în altele, în sfîrșit, se aflau ouăle furnicilor, asemenea unor pîini rotunde de culoare gălbuie. Toate încăperile ocupate de aceste generații viitoare de furnici erau săpate în peretele care dădea spre interiorul mușuroiului, în timp ce în peretele care dădea spre exterior se aflau magaziile de provizii. Aci exploratorii găsiră grămezi de trestie dulce, de lăstare de tufe și ierburi și de diferite insecte — gîndaci, viermi, libelule, omizi, întregi sau făcute bucăți. Duhoarea pe care o răspîndeau aceste insecte moarte era atît de grea, încît n-o putea înăbuși nici măcar mirosul bioxidului de sulf, mai persistent în acest cat al furnicarului.