Vladimir Obrucev - Plutonia

— Cine s-ar fi putut oare încumeta să atace asemenea uriași de cel puțin cincisprezece-optsprezece metri lungime și mai bine de patru metri înălțime? întrebă curios Makșeev.

— Deși sînt atît de mari, pentru o fiară de pradă, ca de pildă ceratozaurul, e o nimica toată să sfîșie beregata unei astfel de dihănii; nu mai vorbesc că îi poate distruge ouăle și puii.

— Pesemne că nici în Plutonia ele nu sînt prea numeroase, remarcă Papocikin.

— Am văzut pînă acum mulți iguanodoni, pterodactili, ihtiozauri și pleziozauri, dar brontozauri întîlnim pentru prima oară. Și cum aceste namile sînt, după cum am constatat, fricoase, eu zic să înaintăm mai mult spre țărm, ca să le pot fotografia mai de aproape.

Reptilele o luară la goană spre apus, adică în direcția în care navigau și exploratorii noștri, și după ce alergară vreo jumătate de kilometru, se opriră. De aceea, după puțin timp, bărcile, apropiindu-se de mal, ajunseră din nou în dreptul lor. Papocikin făcu două fotografii și, pregătindu-se să mai facă una, îl rugă pe botanist să tragă un foc de armă, ca să poată fotografia animalele în timpul fugii lorneîndemînatice.

De data asta, însă, încărcătura de alice trasă de la o distanță mică, avu un efect cu totul diferit. În loc să fugă de-a lungul malului, monștrii, dîndu-și ghes unul altuia, se aruncară în apă, stîrnind valuri uriașe și trîmbe înalte de apă, care ajungeau pînă la imprudenții navigatori. Gromeko aflat la prova în picioare, fu izbit de un val, udat din cap pînă-n picioare și, pierzîndu-și echilibrul, căzu în apă cu arma în mînă. Papocikin abia avu timpul să ascundă aparatul sub haină, înfruntînd cu curaj dușul rece. Kaștanov și Makșeev, care ședeau la pupa și din fericire nu scăpaseră vîslele din mînă, se străduiau din răsputeri să împiedice răsturnarea bărcilor, îndreptîndu-le în direcția valurilor ce veneau unul după altul. Altminteri, valurile ar fi inundat și scufundat luntrele.

Dacă acești giganți ar fi luat-o de-a dreptul spre bărci, soarta exploratorilor ar fi fost pecetluită: prin greutatea corpurilor lor, matahalele i-ar fi strivit și înecat cu tot avutul lor, deoarece navigatorii opriseră bărcile într-un loc unde apa nu era mai adîncă de doi metri. Reptilele însă alergau pieziș, ca și cînd nici nu i-ar fi văzut pe urmăritori, și se opriră abia cînd apa le ajunse pînă la gît. Deasupra undelor agitate nu se vedeau decît patru căpățîni hidoase, care se întorceau în toate părțile, căutînd parcă să descopere pe ciudații dușmani, sau să-și dea seama cine le tulburase.

Între timp, Gromeko ieși la suprafață și înotă, spre bărcile, pe care valurile le duseseră departe de locul catastrofei. Cînd căzuse, el nu lăsase să-i scape din mînă arma, și acum o ținea deasupra capului, iar cu cealaltă mînă se apucă de marginea bărcii. Tovarășii săi îi săriră în ajutor și-l scoaseră din apă.

Era, firește, ud leoarcă. Se udase de asemenea tot ce avea în numeroasele sale buzunare: carnețelul de însemnări, ceasul, trusa medicală, punga cu tutun. Ba își mai pierduse și pipa și acum ocăra de mama focului pe vinovați.

— Trebuie să tragem la mal, spuse el în cele din urmă, după ce își mai descărcă năduful. Deși Pluton dogorește binișor, dacă nu ștergem bine, pe îndelete, toate instrumentele și nu uscăm la foc carnetul de însemnări, instrumentele vor rugini„iar de însemnările mele se va alege praful și pulberea.

— Dar de brontozauri ai uitat? îi aminti speriat Papocikin. Cînd o să ne instalăm pe țărm, o să iasă din apă și o să le vină cheful să facă cunoștință personală cu noi.

— Ei și ce? O să ai prilejul să-i fotografiezi, mai de-aproape.

— Foarte mulțumesc! Dar cînd o să înceapă să zburde pe acolo pe unde o să ne facem tabăra, atunci o să trebuiască s-o ștergem la iuțeală și să ne suim în copaci…

— După părerea mea, — interveni Kaștanov, — matahalele astea sînt foarte fricoase și nu strălucesc prin deșteptăciune. N-avem ce ne teme de ele, dacă n-o să fim atît de neprevăzători ca adineauri. Hai să tragem la mal, să ne vedem de-ale gurii și să observăm dihăniile.

Coborîră pe mal, adunară de la marginea pădurii vreascuri pentru foc și începură să gătească mîncarea, dar nu-i slăbeau de loc din ochi pe brontozauri. Namilele se aflau tot în același loc, fără a cuteza să iasă pe uscat.

— Mi se pare că animalele astea nu știu să înoate, observă Papocikin. Se refugiază în apă doar ca să scape de dușmanii lor tereștri.. Pînă n-o să plecăm de aici, n-o să iasă pe uscat.

În vreme ce peștele se prăjea, Gromeko își întinse pe nisip hainele și rufăria, lăsîndu-le să se usuce la razele lui Pluton și, rămas în costumul lui Adam, se apucă să curețe instrumentele și să zvînte carnetul cu însemnări După prînz se așezară jos pe nisip și un timp priviră reptilele, care stăteau nemișcate ca niște stane de piatră; apoi porniră din nou cu bărcile, de-a lungul țărmului, în aceeași direcție. După ce făcură cîțiva kilometri, malul sudic începu să se depărteze simțitor spre miazăzi, dar un promontoriu lung, împădurit, pe care-l aveau în față, le închidea priveliștea. După ce îl ocoliră, constatară că marea nu se mai întinde spre sud și deci nu vor putea pătrunde cu bărcile, după cum sperau, în adîncul Plutoniei. Marea forma aci un golf și țărmul se zărea la numai cîțiva kilometri depărtare.

Întrucît se putea ca dinspre sud să se verse în golf un rîu mai mare, hotărîră s-o ia în direcția aceea. După un ceas ajunseră la malul sudic și se încredințară că aici se varsă într-adevăr un rîu, dar destul de mic. Nu riscau însă nimic dacă o singură barcă ar fi pătruns mai în adîncul ținutului, pe care o fîșie de pădure îl despărțea aici de țărmul mării. Locul de popas îl aleseră chiar la vărsarea rîului. Deciseră ca numai doi dintre ei să întreprindă această expediție, ceilalți urmînd să rămînă, lîngă cort, deoarece experiența făcută pe țărmul Mării Reptilelor le arătase cît e de primejdios să lase întregul avut în paza lui Generalu. Se putea întîmpla ca și pe meleagurile de pe țărmul sudic, aflate destul de departe de furnicarul distrus, să existe furnici.

[36] Brulot — vas de război încărcat cu materii inflamabilei (n. r.)

Luînd provizii, haine de schimb și muniții pentru mai multe zile, Kaștanov și Papocikin porniră cu una din bărci în sus pe rîu. Deoarece adîncimea nu era prea mare, iar curentul era destul de rapid, în loc de vîsle luară niște prăjini, cu care se sprijineau de fund. Pe ambele maluri ale albiei înguste creștea o pădure înaltă: adeseori equisetaceele, ferigele și palmierii„aplecîndu-se deasupra apei, aproape că își uneau coroanele, și astfel rîul curgea sub o boltă verde, prin care lumina abia răzbea.

În coridorul de verdeață era umbră și răcoare. Barca luneca ușor și nu se auzea decît clipocitul apei la prora și scîrțîitul prăjinilor cînd luntrașii le propteau de prund ca să împingă barca.

În luminișurile coridorului verde roiau și bîzîiau libelule, zumzăiau bondari mari, frunzele late de palmier și ramurile ferigelor murmurau și fremătau la adierea vîntului, iar equisetaceele foșneau înăbușit.

După cîțiva kilometri, zidurile verzi se depărtară unul de celălalt și în fața exploratorilor se deschise o poiană întinsă, pe care rîulețul o tăia de-a curmezișul. Aici pămîntul era acoperit de o vegetație săracă și pipernicită — felurite specii de iarbă aspră, ca o perie.