Clifford Simak - Halta

— Dar de ce? întrebase el. De ce?

— Pentru că suntem un popor călător, răspunse Ulise. Avem nevoie de-o haltă aici şi vrem să transformăm casa ta într-o staţie pe care s-o păzeşti.

— Casa asta?

— Nu putem construi o staţie din temelii, pentru că lumea s-ar între-ba cine o construieşte şi la ce foloseşte. Aşa că suntem obligaţi să folosim o structură existentă şi s-o modificăm după nevoile noastre. Dar numai pe dinăuntru. Lăsăm exteriorul aşa cum este. Fiindcă nu trebuie să existe întrebări. Nu trebuie să…

— Dar călătoria?

— Dar călătoria…

— Călătoria se face de la o stea la alta. Mai iute chiar ca o clipire. Ne ajută un lucru pe care tu l-ai numi maşinărie, dar nu-i chiar aşa cum ţi-ai închipui tu.

— Iartă-mă, spusese confuz Enoch, dar pare atât de imposibil…

— Îţi mai aminteşti când a ajuns calea ferată la Millville?

— Da, îmi amintesc. Eram un copil pe atunci.

— Atunci, gândeşte-te că e tot un fel de cale ferată, Pământul e un alt fel de oraş, iar casa ta va fi o gară de pe traseu. Singura diferenţă e că nimeni de pe Pământ, în afară de tine, nu va şti de existenţa acestui drum de fier, pentru că staţia nu va fi decât un punct de odihnă şi macaz. Nimeni de pe Pământ nu poate cumpăra bilet pentru trenul ăsta.

Spus în acest fel, părea simplu, dar lucrurile erau cu mult mai complicate, fireşte.

— Sunt ca nişte trenuri prin spaţiu? întrebase el.

— Nu trenuri. Altceva. Nu ştiu cum să-ţi explic…

— Poate ar trebui să-ţi alegi pe altcineva, care să-nţeleagă.

— Nimeni pe această planetă n-ar fi în stare să-nţeleagă, nici măcar principiul de bază. Nu, Enoch, o să te descurci la fel de bine ca oricare altul. Ba chiar, în unele privinţe, mult mai bine.

— Dar…

— Ce e?

— Nimic, răspunse Enoch.

Îşi amintise cum şedea pe trepte gândindu-se la singurătate şi la un nou început, ştiind că nu putea scăpa această şansă, că trebuia să înceapă de la zero şi să-şi clădească o altă viaţă.

Şi iată, pe neaşteptate, apăruse o şansă, mai minunată şi mai glorioasă decât în visul cel mai nebun.

Enoch puse la dosar mesajul şi trimise confirmarea.

NR. 406302 PRIMIT. CAFEAUA PE FOC. ENOCH.

Lăsă maşina în aşteptare şi se apropie de rezervorul numărul trei, pe care-l pregătise înainte de plecare. Verifică temperatura şi nivelul soluţiei şi se asigură din nou că recipientul era corect aşezat faţă de materializator.

Apoi merse la celălalt materializator, cel oficial şi de urgenţă, aşezat în colţ şi-l verifică atent. Ca de obicei, era în regulă. Întotdeauna era în regulă, dar niciodată înainte de vizita lui Ulise nu uita să-l verifice. Dacă ar fi găsit ceva dubios, ar fi expediat un mesaj urgent la Centrala Galactică, şi prin materializatorul obişnuit ar fi venit cineva să-l repare.

Materializatorul oficial şi de urgenţă îndeplinea exact funcţiile menţionate în numele său. Se folosea doar pentru vizite oficiale ale personalului Centralei Galactice sau în caz de urgenţă, iar utilizarea lui era complet independentă de a staţiei.

Ulise, ca inspector al staţiei, îl putea folosi ori de câte ori dorea, fără să fie dator să înştiinţeze din timp. Dar în toţi anii de când venea aici, niciodată nu uitase să-şi anunţe sosirea, îşi aminti Enoch cu oarecare mândrie. Ştia că acesta reprezenta un gest de curtoazie de care nu se bucurau multe staţii din marea reţea galactică.

În seara asta, gândi el, poate ar trebui să-l înştiinţez pe Ulise de urmărirea sub care fusese pusă staţia. Poate ar fi trebuit să-i fi spus mai devreme, dar îi venise greu să admită că oamenii puteau reprezenta o problemă pentru reţeaua galactică.

Îl obseda ideea că pământenii erau buni şi raţionali. Fără motiv, pentru că în multe privinţe nu erau nici buni, nici raţionali. Poate că încă nu se maturizaseră. Erau isteţi şi iuţi, uneori miloşi şi chiar înţelegători, dar se purtau lamentabil în multe alte privinţe.

Totuşi dacă li s-ar acorda o şansă, îşi spuse Enoch, dacă ei ar afla ce se petrece în spaţiu, s-ar mai stăpâni niţel şi, după un timp, şi-ar câştiga dreptul de a fi primiţi în marea frăţie a popoarelor din stele.

Odată acceptaţi, puteau să-şi dovedească valoarea, pentru că alcătuiau o rasă tânără şi plină de energie, uneori, poate prea energică.

Enoch scutură din cap şi traversă încăperea. Se aşeză la birou şi trase înaintea lui pachetul adus de poştaş, apoi tăie sfoara cu care-l legase Winslowe.

Înăuntru erau ziare, un săptămânal, două reviste — Nature şi Science — şi scrisoarea.

Împinse deoparte ziarele şi luă scrisoarea. Era un plic de poştă aeriană ştampilat în Londra, al cărui expeditor purta un nume ce nu-i spunea nimic. Nu-şi putea închipui motivul pentru care o persoană necunoscută i-ar fi scris din Londra. Deşi, oricine ar fi fost autorul, din Londra ori din altă parte, i-ar fi fost necunoscut. Nu cunoştea pe nimeni, nicăieri în lume.

Desfăcu plicul, întinse foaia dinăuntru pe birou şi trase lampa mai aproape ca să lumineze scrisul.

„Dragă domnule (citi el), bănuiesc că vă sunt necunoscut. Sunt unul din cei câţiva editori ai revistei britanice Nature, la care sunteţi abonat de mulţi ani. Nu folosesc antetul revistei pentru că această scrisoare este personală şi neoficială şi poate nu de cel mai bun gust.

Poate v-ar interesa să ştiţi că sunteţi cel mai vechi abonat al nostru. Vă avem pe listă de mai bine de optzeci de ani.

Deşi îmi dau seama că nu este o problemă care să mă privească, m-am întrebat dacă dumneavoastră înşivă aţi fost abonat la publicaţia noastră în tot acest timp, sau dacă abonatul a fost tatăl dumneavoastră ori cineva apropiat, iar dumneavoastră, aţi acceptat ca abonamentul să continue în numele său.

Interesul meu reprezintă negreşit o curiozitate nedorită şi de neiertat şi dacă dumneavoastră, domnule, aţi ales să nu daţi importanţă problemei, aveţi tot dreptul s-o faceţi. Totuşi, dacă nu v-ar deranja să răspundeţi la această scrisoare, v-aş fi recunoscător.

În apărarea mea, pot spune doar că sunt atât de legat de publicaţia noastră, încât mă simt mândru că există cineva care a considerat să o aibă vreme de mai bine de optzeci de ani. Mă îndoiesc că multe reviste se pot lăuda cu un interes de asemenea durată din partea cuiva.

Vă asigur, domnule, de respectul meu profund,

Al dumneavoastră sincer,”

Şi urma semnătura.

Enoch îndepărtă scrisoarea.

Din nou, îşi spuse, încă un urmăritor, deşi discret şi peste măsură de politicos; greu de crezut că ar fi putut face necazuri.

Dar încă cineva care sesizase şi rămăsese surprins că acelaşi om fusese abonat la o revistă pentru moi mult de optzeci de ani.

Iar anii treceau şi urmau să fie din ce în ce mai mulţi. Pe lângă spionii de afară, aveau să apară mulţi alţii, potenţiali. Oricât s-ar fi ascuns, tot nu putea trece neobservat. Mai devreme sau mai târziu, lumea avea să afle şi să se înghesuie la uşa lui, nerăbdătoare să ştie de ce se ascunde.

Era inutil să spere la mai mult timp. Laţul se strângea.

De ce nu sunt lăsat în pace? se întrebă el. Dacă le-ar fi putut explica situaţia, poate că i-ar fi liniştit. Dar n-o putea face. Şi chiar şi aşa, tot ar mai fi fost câţiva care să-l deranjeze.

Materializatorul porni să ţiuie atenţionându-l şi Enoch se răsuci spre el.

Thubanul sosise. Era în container, un glob întunecat deasupra căruia plutea leneş un cub.