Dan Brown - Conspiraţia

Kiowa se oprise în aer la o înălţime de şaptezeci de metri, în apropierea monumentului, dar nu exact deasupra acestuia. Delta One îşi verifică poziţia. Privi înspre stânga, unde Delta Two manevra sistemul de vedere telescopică de noapte. Miniecranul video prezenta o imagine verzuie a întregii intrări dinspre monument. Zona era pustie.

Acum trebuiau să aştepte.

Nu avea să fie o misiune discretă de lichidare. Unii oameni nu puteau fi ucişi în mod discret. Existau repercusiuni, indiferent de metoda folosită. Investigaţii. Anchete. În astfel de cazuri, cea mai bună acoperire era zgomotul. Exploziile, focul şi fumul dădeau aparenţa unei declaraţii publice, iar primele gânduri legate de posibilii atentatori se îndreptau spre terorismul străin. Mai ales când ţinta era o oficialitate de prim rang.

Delta One scană monumentul de dedesubt prin intermediul sistemului de vedere de noapte. Parcarea şi aleea de intrare erau pustii. "În curând", îşi spuse el. Locaţia acestei întâlniri private, deşi se afla în zonă urbană, era dezolant de pustie la o astfel de oră. Delta One îşi întoarse privirea de la miniecran la controalele armelor.

În noaptea asta, arma de atac avea să fie sistemul Hellfire. În esenţă, o rachetă antitanc cu ghidare prin laser, Hellfire dispunea de capacităţi unice de a-şi doborî ţinta. Proiectilul putea lovi o ţintă iluminată cu rază laser proiectată de observatori de la sol, de alte aeronave sau chiar de aeronava lansatoare. În noaptea asta racheta avea să fie ghidată autonom prin intermediul unui proiector laser montat în corpul elicopterului. De îndată ce proiectorul aeronavei "picta" ţinta cu un fascicul laser, racheta Hellfire se direcţiona singură. Deoarece racheta putea fi trasă din aer sau de pe sol, acţiunea din acea noapte nu necesita neapărat prezenţa unui elicopter. În plus, Hellfire reprezenta o marcă populară în rândul traficanţilor de arme de pe piaţa neagră, aşa că vina putea fi, fără nici o problemă, atribuită teroriştilor.

— Sedan, rosti Delta Two.

Delta One se uită la miniecran. O limuzină neagră, greu de identificat, se apropia de aleea de intrare, conform planului. Era mijlocul obişnuit de transport pentru marile agenţii guvernamentale. Pe măsură ce se apropia, şoferul micşoră intensitatea luminii farurilor. Maşina dădu ocol de câteva ori, apoi opri lângă un pâlc de copaci. Delta One urmări ecranul, în vreme ce camaradul lui mută sistemul de vedere asupra portierei, şoferului. După o clipă, chipul persoanei se ivi în raza vizuală.

Delta One trase aer în piept.

— Ţintă confirmată, rosti camaradul lui.

Delta One se uită din nou la ecran, cu crucea fină de fixare a ţintei din centru, simţindu-se ca un lunetist care urma să asasineze un membru al unei familii regale. "Ţintă confirmată."

Delta Two răsuci spre stânga compartimentul cu ustensile de navigaţie şi activă proiectorul laser. Ţinti cu grijă. Şaptezeci de metri mai jos, un punct luminos, invizibil şoferului, apăru pe acoperişul maşinii.

— Ţinta fixată, zise el.

Delta One inspiră adânc. Trase.

De sub fuzelajul elicopterului se auzi un sfârâit, urmat de o dâră remarcabil de subţire de lumină care se îndrepta spre sol. După o secundă, maşina din parcare se făcu fărâme într-o explozie de flăcări orbitoare. Bucăţi de metal contorsionat începură să zboare în toate părţile. Cauciucurile incandescente o luară razna spre pâlcul de copaci.

— Misiunea terminată, rosti Delta One, plecând deja cu elicopterul din zonă. Sună-l pe controlor!

La mai puţin de trei kilometri depărtare, preşedintele Zach Herney se pregătea de culcare. Ferestrele blindate ale "reşedinţei" erau groase de trei centimetri. Herney nu auzi explozia.

Baza aeriană a Pazei de Coastă din Atlantic City este situată într-o porţiune sigură a Centrului Tehnic şi de Administrare Aviatică Federală William J. Hughes din cadrul Aeroportului Internaţional Atlantic City. Printre responsabilităţile Centrului se numără şi paza apelor Atlanticului de la Asbury Park până la Cape May.

Rachel Sexton îşi reveni din aţipeală când roţile avionului se aşezară cu un scrâşnet pe pista pustie cuibărită între două imense depozite de marfă. Surprinsă de faptul că adormise, Rachel se uită ameţită la ceas.

2.13 A.M. I se părea că dormise zile în şir.

Era înfăşurată într-o pătură care-i ţinea cald. Michael Tolland tocmai se trezea şi el alături şi îi oferi un zâmbet obosit.

Corky veni clătinându-se pe coridor şi se strâmbă când îi văzu:

— La naiba, mai sunteţi încă aici? Eu m-am trezit crezând că noaptea asta a fost un coşmar.

Rachel cunoştea senzaţia. "Mă îndrept iar spre mare."

Avionul se opri într-un târziu, iar Rachel şi ceilalţi ieşiră pe pista pustie. Cerul era acoperit de nori, dar briza de coastă era călduţă. Faţă de Ellesmere, New Jersey părea situat la tropice.

— Aici! se auzi o voce strigând.

Rachel şi ceilalţi se întoarseră şi văzură unul dintre clasicele elicoptere HH-65 Dolphin, vopsite în roşu aprins, ale Pazei de Coastă aşteptându-i în apropiere. Încadrat de panglica de un alb strălucitor vopsită pe coada elicopterului, un pilot complet echipat le făcea semn.

Tolland dădu impresionat din cap în direcţia lui Rachel:

— Şeful tău ştie să aranjeze bine lucrurile.

"Habar n-ai tu cât de bine", îi răspunse Rachel în gând.

Corky se uita chiorâş:

— Deja? Fără pauză de masă?

Pilotul îi întâmpină şi îi ajută să se urce. Fără să le ceară numele, le vorbi reverenţios şi cu multe precauţii. Pickering avertizase probabil Paza de Coastă că această misiune avea un caracter secret. Cu toate astea, în ciuda discreţiei cerute de Pickering, Rachel îşi dădu seama că identităţile lor rămăseseră necunoscute doar câteva secunde, căci pilotul nu reuşi să-şi ascundă surpriza când văzu celebra vedetă de televiziune, Michael Tolland.

Punându-şi centura de siguranţă lângă Tolland, Rachel simţi deja cum o cuprinde încordarea. Motorul Aerospatiale de deasupra capetelor lor se trezi la viaţă, iar rotoarele late de treisprezece metri ale Dolphinului porniră să se învârtească într-o ceaţă argintie. Zumzetul se transformă în muget, iar elicopterul se ridică de pe pistă şi porni în ui noapte.

Pilotul se răsuci pe locul lui şi zise:

— Mi s-a spus că îmi veţi spune destinaţia după ce ne ridicăm de la sol.

Tolland îi spuse pilotului coordonatele unei locaţii aflate lângă coastă, la circa cincizeci de kilometri de poziţia lor curentă.

"Nava lui se află la douăsprezece mile în larg", îşi spuse Rachel, cuprinsă de un fior.

Pilotul introduse coordonatele în sistemul de navigaţie, după care dădu drumul mai tare la motoare. Elicopterul ţâşni spre sud-est.

În vreme ce malul nisipos al coastei din New Jersey aluneca sub ei, Rachel îşi întoarse privirea de la întunecimea oceanului care se întindea în faţă. Chiar dacă o îngrijora profund faptul că se întorcea la ocean, Rachel încercă să se calmeze spunându-şi că era însoţită de un bărbat pentru care oceanul devenise prieten pe viaţă. În cabina îngustă, Tolland stătea înghesuit lângă ea, cu şoldurile şi umerii apropiindu-li-se. Nici unul nu încercă să îşi schimbe poziţia:

— Ştiu că n-ar trebui să pomenesc de aşa ceva, izbucni pe neaşteptate pilotul, plin de emoţie, dar e clar că dumneavoastră sunteţi Michael Tolland şi eu trebuie să mărturisesc că, în fine, v-am urmărit la televizor toată noaptea! Meteoritul! E absolut incredibil! Probabil că sunteţi uluit!