Dan Brown - Conspiraţia

Rachel se întoarse spre Tolland:

— Tu ştiai de asta?

Tolland încuviinţă ezitând. La momentul respectiv, nu păruse o chestiune importantă.

— Mi s-a spus că meteoritul prezintă niveluri de nichel uşor mai ridicate decât în alţi meteoriţi, dar specialiştii NASA nu păreau preocupaţi de asta.

— Dintr-un motiv foarte bun! se interpuse Corky. Dovada mineralogică de faţă nu este aceea că nivelul nichelului este în mod cert asemănător cu al meteoriţilor, ci mai degrabă că este diferit de cel al rocilor terestre.

Rachel clătină din cap:

— Îmi cer scuze, dar în meseria mea o astfel de logică defectuoasă poate ucide oameni. A spune că o piatră e diferită de cele terestre nu dovedeşte că e vorba de un meteorit, ci doar că nu seamănă cu ceea ce am văzut noi vreodată pe Terra.

— Şi care naiba e diferenţa?

— Nici una, răspunse Rachel. Doar dacă ai văzut chiar toate rocile de pe Pământ.

Corky tăcu vreme de câteva secunde.

— În regulă, rosti el în cele din urmă. Nu luaţi în seamă conţinutul nichelului, dacă asta vă dă bătăi de cap. Rămân încă de explicat crusta perfectă de fuziune şi condrulele.

— Categoric, îi replică Rachel, neimpresionată. Două din trei nu e deloc rău.

Structura care găzduia sediul central NASA reprezenta un dreptunghi mamut din sticlă, situat la adresa 300 E Street în Washington, D.C. Clădirea era plină de cabluri de transport de date, lungi de peste trei sute de kilometri, şi de mii de tone de procesoare de computer. Era casa a 1134 de funcţionari civili care aveau grijă de bugetul anual de 15 miliarde de dolari al agenţiei şi de operaţiunile cotidiene ale celor douăsprezece baze NASA de pe cuprinsul întregii ţări.

În ciuda orei târzii, Gabrielle nu era deloc surprinsă când văzu foaierul clădirii înţesat de oameni, un amestec de echipe de jurnalişti şi personal NASA extrem de emoţionat. Gabrielle se grăbi să intre. Intrarea semăna cu un muzeu, dominat de replici ale capsulelor trimise în misiuni spaţiale faimoase şi ale sateliţilor care atârnau deasupra capetelor. Echipele de televiziune ocupaseră holul de marmură, prinzând repede în obiectivele camerelor de filmat fiecare angajat NASA care intra pe uşă.

Gabrielle cercetă mulţimea cu privirea, dar nu zări pe nimeni care să semene cu Chris Harper. Jumătate din oamenii de acolo dispuneau de permise de acces pentru ziarişti, iar cealaltă jumătate aveau legitimaţii NASA în jurul gâtului, cu pozele lor gravate. Gabrielle nu dispunea de nimic de acest gen. Zări o tânără femeie cu legitimaţie NASA şi se îndreptă în grabă spre ea.

— Bună. Îl caut pe Chris Harper.

Fata se uită ciudat la Gabrielle, ca şi cum ar fi recunoscut-o de undeva, dar nu-şi mai amintea de unde.

— L-am văzut pe doctorul Harper trecând cu ceva timp în urmă. Cred că s-a dus sus. Vă cunosc de undeva?

— Nu cred, răspunse Gabrielle, îndepărtându-se. Cum ajung sus?

— Lucraţi pentru NASA?

— Nu.

— Atunci nu puteţi ajunge sus.

— Oh. E vreun telefon pe care să-l folosesc pentru…

— Hei, izbucni fata, brusc mânioasă. Ştiu cine eşti! Te-am văzut la televizor cu senatorul Sexton. Nu-mi vine să cred că ai avut tupeul…

Gabrielle se făcuse deja nevăzută în mulţime. În spatele ei, o auzea pe fată informându-i, mânioasă, pe alţii că era acolo.

"Minunat. Am două secunde de când am trecut de uşa aia şi deja mă număr printre cei mai căutaţi duşmani."

Îşi ţinu capul aplecat, în vreme ce se grăbea spre capătul celalalt al holului. Pe perete se găsea un tabel mare cu informaţii. Gabrielle cercetă listele, căutându-l pe Chris Harper. Nimic. Tabelul nu indica nume, ci doar departamente.

"PODS?", se întrebă ea, cercetând listele în speranţa că va găsi ceva care să semene măcar cu Polar Orbiting Density Scanner. Nu văzu nimic. Îi era teamă să se uite în urmă, aşteptându-se să vadă o echipă de angajaţi NASA, furioşi, care veneau să o linşeze. Tot ce găsi cât de cât promiţător pe lista aia era un departament la etajul patru:

Uitându-se în altă parte, Gabrielle îşi croi drum către un intrând care găzduia mai multe lifturi şi o fântână decorativă. Cercetă butoanele de apel ale lifturilor, dar zări numai fante de acces pentru cartele. " La naiba." Lifturile dispuneau de control de securitate, pe baza accesului permis doar angajaţilor prin folosirea legitimaţiilor de muncă.

Spre lifturi veni un grup de tineri care discutau cu înflăcărare. În jurul gâturilor purtau legitimaţii NASA. Gabrielle se ascunse repede după fântână, uitându-se în jur să vadă dacă nu e urmărită. Un tânăr cu pistrui pe faţă inseră legitimaţia în fantă şi deschise uşa liftului. Tânărul râdea şi clătina uimit din cap.

— Cred că tipii de la SETI au luat-o razna! rosti el în vreme ce tot grupul se urcă în lift. Jucăriile lor zgomotoase găsesc doar secvenţe aleatorii sub două sute de miliJansky de douăzeci de ani, în timp ce dovada fizică era îngropată în gheaţa de aici, de pe Pământ!

Uşile liftului se închiseră, ascunzând vederii grupul de tineri.

Gabrielle se ridică, se şterse la gură şi se întrebă ce avea de făcut. Privi în jur după un telefon de interior. Nimic. Se întrebă dacă nu putea fura cumva o legitimaţie, dar ceva îi spunea că un asemenea act era lipsit de înţelepciune. Orice ar fi întreprins însă, trebuia să o facă repede. O vedea deja pe fata cu care discutase în hol îndreptându-se către mulţime însoţită de un ofiţer de securitate.

De după colţ, se ivi un bărbat bine făcut, chel, care se îndrepta spre lifturi. Gabrielle se ascunse din nou după fântână. Bărbatul nu dădu semne că ar fi observat-o. Gabrielle urmări în tăcere cum individul se apleacă în faţă şi inserează legitimaţia în fantă. O altă pereche de uşi se deschise, iar bărbatul păşi înăuntru.

"La dracu, îşi zise Gabrielle şi se hotărî. Acum sau niciodată."

În vreme ce uşile începeau să se închidă, Gabrielle ţâşni din spatele fântânii şi fugi spre lift, întinzând mâna şi prinzându-se de uşi. Acestea glisară înapoi, astfel încât Gabrielle reuşi să păşească înăuntru, cu faţa radiind de încântare.

— Aţi fi crezut aşa ceva? izbucni ea adresându-se chelului. Doamne! Ce nebunie!

Omul o privi ciudat:

— Cred că tipii de la SETI au luat-o razna! Jucăriile lor zgomotoase găsesc doar secvenţe aleatorii sub două sute de miliJansky de douăzeci de ani, în timp ce dovada fizică era îngropată în gheaţa de aici, de pe Pământ!

Omul părea surprins.

— Păi… da, e chiar…, îngăimă el, în timp ce se uita la gâtul ei şi păru deranjat că nu-i vede legitimaţia. Îmi cer scuze, unde…

— Etajul patru, vă rog. Am venit într-o asemenea grabă, că am uitat să-mi îmbrac lenjeria!

Izbucni în râs şi aruncă o privire spre legitimaţia tipului: "JAMES THEISEN, Finance Administration".

— Lucraţi aici?

Individul părea de-a dreptul intrigat:

— Domnişoară…?

Lui Gabrielle îi căzu faţa:

— Jim! Mă jigneşti! Nimic nu o doare mai tare pe o femeie decât să nu mai fie recunoscută!

Tipul se albi. Părea stingherit. Îşi trecu palma peste chelie:

— Îmi cer scuze. De vină e toată agitaţia asta, să ştii. Recunosc, îmi pari cunoscută. În ce program lucrezi?

"Rahat." Gabrielle îi zâmbi încrezătoare:

— EOS.