Alessandro Norsa - Intoarcerea Nosferatului

Să vă mai prezint, pentru a vă mai da încă un exemplu, următoarea istorisire pe care am auzit-o în Piemonte şi face referire la legătura dintre „mărăciniˮşi vrăjitoare (masca):

Pe undeva între Castiglion Tinella şi Valdivilla, aproape de o curbă, era o scurtătură ce se numea „scurtătura capreiˮ. Toţi cei care treceau pe acolo vedeau maschele. Dar, traversarea potecii era îngreunată de mărăcinii care blocau calea. Într-o zi, un bărbat mai curios şi mai curajos zise: „Chiar vreau să văd. Voi veni cu o coasă şi voi tăia toţi mărăcinii ăştiaˮ. Ajuns la faţa locului, nici bine nu dădu o lovitură de coasă că şi auzi: „Loveşte încă o datăˮ. Dar băbatul nu a mai lovit a doua oară. Toţi au înţeles imediat că masca avea un braţ tăiat.

Ciulinul tăiat cu coasa „corespundeaˮ de fapt braţului tăiat al mascherei. Aş dori să amintesc pe scurt despre o altă „credinţăˮ: „credinţa cum că fetele cu ochi albaştri ar avea darul deochiuluiˮ, iar asta nu se întâmplă doar – „uneoriˮ – „ele o fac dinadinsˮ (ne spune Lena). Totuşi, oricare ar fi explicaţiile, nu aş nega că şi aici ne confruntăm cu simbolistica culorii albastre/ azurii/turcoaz ca semn al răului.

Să ne ocupăm puţin de istorisirile lui Alessandro Norsa. Autorul pune în evidenţă modul în care fiinţele răului se reunesc „plutind şi făcând cercuri în aerˮ (p. ex 9). Dacă ar fi să definesc o caracteristică a acestor creaturi, le-aş asocia cu o formă geometrică: „cercˮ/„curbăˮ/„spiralăˮ („curbaˮ este un element care apare şi în istorioara piemonteză de care v-am pomenit anterior). În fine, în ceea ce priveşte practica de a înfige un ţăruş într-un mormânt (Norsa, p. ex 10), merită să amintim o istorisire întâlnită destul de des şi în zona folclorică italiană: o femeie care, în urma unui rămăşag, se duce singură în cimitir şi înfige un ţăruş într-un mormânt. Am putea considera că şi în cazul povestirilor cu „rămăşagul şi ţăruşulˮ – să le numim aşa – s-ar putea atribui, cel puţin în unele situaţii un sens analog: o „valoare de substratˮ analogă.

Alberto Borghini, 14.03.2015

Cine dintre noi nu a auzit niciodată vorbindu-se de Dracula sau de vampiri? Aceste nume sunt atât de populare încât ar putea fi considerate patrimonii culturale universale. De fapt, de trei sute de ani, cel puţin o dată la un secol omenirea se lasă pradă unei mode vampirice: prima jumătate a secolului al XVIII-lea fu epoca aşa-zisei „ciume vampiriceˮ iar, către sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, romanul lui Bram Stoker „Draculaˮ ne-a stârnit un viu interes. Chiar şi în epoca actuală se manifestă un nou val (începând cu sărbătoarea de Holloween şi continuând cu saga cinematografică Twilight).

Cărţile deja scrise pe această temă sunt aproape toate o copie fidelă a romanului lui Stoker, cu doar câteva mici deosebiri. Scopul acestei cărţi nu este nici de a insista asupra celebrului roman al lui Stoker şi nici să intrăm în lumea filmelor de groază, după cum s-ar putea crede iniţial. Aceste lumi şi teme au fost amplu analizate de alţi autori. Vom încerca în schimb să înţelegem originile istoriei din negurile adânci ale miturilor antice şi în special ale celor care provin din România şi din Balcani, pentru că acolo s-a consolidat imaginea vampirului care s-a popularizat până astăzi. Pentru a intra mai bine în miezul subiectului, ne-am început cercetările cu lectura unor vechi texte de etnografie şi mitologie româneşti, după care ne-am îndreptat direct paşii spre Transilvania, pe urmele lui Dracula, străbătând sate şi discutând cu persoane, în căutare de indicii. O călătorie, aşadar, în trecut pentru a înţelege unde s-au născut imaginea şi caracteristicile vampirului pe care le cunoaştem noi astăzi şi, de ce nu, chiar să-l întâlnim pe tărâmul din care provine.

Să închidem pentru o clipă ochii şi să facem un exerciţiu de imaginaţie închipuindu-l pe Dracula. Cum ni-l înfăţişăm ? Cel mai probabil înalt la stat, cu un chip vulturesc, cu nasul fin dar teribil de coroiat. Nările îi sunt extrem de arcuite, iar fruntea înaltă şi lată. Pleşuv la tâmple, dar cu păr îmbelșugat pe creştet. Sprâncenele stufoase i se unesc pe nas.

Gura, sau ce se mai poate zări din ea de sub mustăţi, îi dă o înfăţişare destul de fioroasă şi aprigă. Dinţii deosebit de albi şi ascuţiţi i se mijesc peste buze a căror strălucire profilează o vitalitate impresionantă pentru un bărbat de vârsta lui. Obrajii, deşi foarte scobiţi, par fermi. Faţa e conturată de urechi palide şi ascuţite şi de o bărbie proeminentă şi puternică. Întregul chip e învăluit de o încredibilă paloare. Dacă analizăm în detaliu această figură sinistră a lui Dracula zugrăvită de Stoker în romanul său, ne dăm seama că e o reprezentare caricaturală. Ca expert folclorist, Stoker a îngemănat într-un singur personaj figuri mitologice din diverse tradiţii, în deosebi din patrimoniul folcloric irlandez, pe care le-a amestecat cu mituri şi legende din alte ţări, în special din România. De exemplu, după cum vom vedea în continuare, sprâncenele abia vizibile le regăsim la figurile mitologice monstruoase din Europa de Est, în timp ce paloarea e specifică fantomelor bântuitoare şi a spiritelor rătăcite. Dar, să revenim la romanul nostru şi să ne ocupăm de alte elemente care ne-ar putea fi utile. Dracula e de viţă nobilă, e manierat şi vorbeşte multe limbi. Nu e aservitul nimănui, nu participă la evenimente mondene, nu se lasă sedus de plăcerile lumeşti, nici de mese rafinate şi copioase, nici de fete atrăgătoare. Dracula are puteri magice, cunoaşte atât de bine limbajul animalelor, încât le poate controla şi comanda cu uşurinţă. Are pielea rece ca de mort, iar imaginea nu i se reflectă în oglindă. Are o forţă ieşită din comun, o agilitate a mişcărilor fenomenală, te poate hipnotiza cu privirea transformându-te în câine, lup sau liliac. Ziua doarme, iar când doarme ai zice că e mort, deşi e perfect conştient de tot ce se întâmplă în jur. De ce sunt oare tocmai acestea coordonatele după care se orientează cunoştinţele noastre despre Dracula? Fără doar şi poate, în mare măsură se datorează geniului creativ al renumitului romancier irlandez care, cu multă abilitate şi măiestrie, pentru a-l implica cât mai mult pe cititor, a creat o imagine cât mai reală a lui Dracula, asociindu-l cu un personaj istoric real: temutul voievod valah, Vlad III, cara a trăit între anii 1431-1476, fiul lui Vlad II zis Dracul. Acest conducător, adversar redutabil al turcilor, a moştenit porecla de la tatăl său cunoscut ca Dracula care în româneşte înseamnă diavol; sufixul-ul corespunde articolului care, în limba română, este pus la sfârşitul cuvântului. Trebuie subliniat faptul că, din punct de vedere istoric, Vlad III zis Ţepeş (ţeapă în română înseamnă par) nu a fost nicioadată asociat cu vampirismul. Au existat totuşi unele coincidenţe care au permis efectiv asemuirea cu acest principe român atât de prezent în literatura europeană din secolul al XIX lea. Notorietatea sa se datorează anumitor practici şi obiceiuri care l-au asociat cu vampirii. În primul rând, metoda de execuție preferată a lui Vlad III era trasul în țeapă – practică considerată a fi cea mai potrivită pentru a-i răpune pe vampiri. Alte legende vorbesc de acțiunile sale violente. Vlad III a fost de fapt asimilat acelor oameni atât de pătaţi de ferocitatea şi cruzimea lor încât, după moartea lor, se zice că s-ar fi transformat în vampiri. Ţepeş, în cele din urmă, a fost decapitat așa cum se întâmpla cu cei care erau acuzați de vampirism iar, după ce a fost înmormântat, mormântul i-a fost deschis și jefuit, iar populaţia locală a crezut că a înviat. După cum vom vedea pe parcursul lecturii acestei cărţi, vom mai întâlni aceste credințe asociate cu anumite practici exorcistice care au dat naştere unei autentice culturi vampirice care s-a perpetuat de-a lungul secolelor.