Evanghelia eseniană

Mi-a vorbit: „Vino încoace,

Şi-ţi voi arăta lucruri care trebuie să se petreacă”.

Şi imediat am fost acolo, în spirit,

La pragul uşii deschise

Şi am intrat prin uşa deschisă

Într-o mare de lumină strălucitoare.

Iar în mijlocul oceanului orbitor de raze era un tron;

Iar pe tron era Cineva a cărui faţă era ascunsă.

Şi exista un curcubeu în jurul tronului,

Care avea aspectul unui smarald.

În jurul tronului se aflau treisprezece scaune înalte.

Şi pe aceste scaune am văzut şezând treisprezece bătrâni,

Învăluiţi în raze de lumină albă,

Iar feţele lor erau ascunse de nori de lumină în vârtej.

Şi şapte lămpi de foc ardeau în faţa tronului:

Focul Maicii Pământeşti.

Iar înaintea tronului străluceau şapte stele ale cerului:

Focul Tatălui Ceresc.

Înaintea tronului

Era o mare de sticlă asemenea cristalului:

Pe aceasta erau reflectate

Toţi munţii şi toate văile şi oceanele Pământului

Şi toate creaturile de pe acesta.

Iar cei treisprezece bătrâni care se închinau în faţa splendorii Aceluia

Care şedea pe tron, a cărui faţă era ascunsă

Din a căror mâini ţâşneau râuri de lumină, de la unul la altul,

Strigau: „Sfânt, Sfânt, Sfânt,

Domnul Dumnezeul Atotputernic,

Care a fost, este şi va fi.

Tu eşti binecuvântat, O, Doamne

Să primeşti gloria, şi onoarea, şi puterea,

Pentru că Tu ai creat toate lucrurile”.

Şi apoi am văzut în mâna dreaptă

A Aceluia care şedea pe tron,

A cărui faţă era ascunsă

O carte scrisă în interior,

Sigilată în partea din spate

Cu şapte sigilii.

Şi am văzut un Înger întrebând cu voce răsunătoare,

„Cine este demn să deschidă cartea,

Şi să-i desfacă sigiliile?”

Şi nici o fiinţă din ceruri, nici de pe pământ, nici de sub pământ

N-a fost capabilă să deschidă cartea, nici să-i desfacă sigiliile.

Şi eu am plâns că n-a putut fi deschisă cartea,

Nici nu eram capabil să citesc ce era scris.

Iar unul dintre bătrâni mi-a spus: „Nu mai plânge.

Ridică-ţi mâna, şi ia cartea,

Iată, chiar cartea cu şapte sigilii, şi deschide-o.

Pentru că ea a fost scrisă pentru tine,

Cel mai de jos dintre cei de jos,

Şi totodată cel mai de sus dintre cei de sus”.

Şi am întins mâna şi am apucat cartea.

Şi iată, coperta s-a deschis,

Şi mâinile mele au atins paginile aurite,

Şi ochii mei contemplară misterul celor şapte peceţi.

Şi am contemplat şi am auzit vocea multor îngeri

Din jurul tronului,

Iar numărul lor era de zece mii de ori zece mii

Şi mii de mii, spunând cu voce răsunătoare:

„Toată gloria, şi înţelepciunea, şi puterea,

Şi energia în vecii vecilor,

Aceluia care va revela misterul misterelor”.

Şi am văzut vârtejul de nori de lumină aurie

Întinzându-se ca o punte fierbinte între mâinile mele,

Şi mâinile celor treisprezece bătrâni,

Şi picioarele Aceluia care şedea pe tron,

Şi a cărui faţă era ascunsă.

Şi eu am deschis primul sigiliu.

Şi am văzut, şi am contemplat Îngerul Aerului.

Şi între buzele sale curgea suflul vieţii,

Şi el îngenunche pe Pământ

Şi dădu omului suflurile Înţelepciunii.

Şi omul inspiră.

Iar când el expiră cerul se întunecă,

Şi dulcele aer deveni respingător şi fetid,

Şi nori de fum rău atârnau în părţile joase ale Pământului

Şi mi-am întors faţa de la această privelişte cu ruşine.

Şi am deschis cel de-al doilea sigiliu.

Şi am văzut şi am contemplat Îngerul Apei.

Şi între buzele sale curgea apa vieţii,

Şi el a îngenunchiat pe Pământ

Şi i-a dat omului un ocean de Iubire.

Şi omul s-a băgat în apele limpezi şi strălucitoare.

Şi când el a atins apa râurile limpezi s-au întunecat,

Şi apele cristaline au devenit groase ca noroiul,

Şi peştele s-a sufocat în întunecimea respingătoare,

Şi toate creaturile au murit de sete.

Şi mi-am întors faţa de la această privelişte cu ruşine.

Şi am deschis cel de-al treilea sigiliu.

Şi am văzut şi am contemplat Îngerul Soarelui.

Şi între buzele sale curgea lumina vieţii,

Şi el a îngenunchiat pe Pământ,

Şi a dat omului focurile Puterii,

Şi puterea soarelui a intrat în inima omului,

Şi a luat puterea şi a făcut cu ea un soare fals,

Şi prin aceasta el a răspândit focurile distrugerii,

Arzând pădurile, lăsând pustii văile verzi,

Lăsând numai oasele carbonizate ale fraţilor săi.

Şi mi-am întors faţa de la această privelişte cu ruşine.

Şi am deschis cel de-al patrulea sigiliu,

Şi am văzut şi am contemplat Îngerul Bucuriei.

Şi între buzele sale curgea muzica vieţii,

Şi el a îngenunchiat pe Pământ,

Şi a dat omului muzica Păcii.

Şi pacea şi bucuria au înflorit în sufletul omului,

Ca o muzică,

Dar el a auzit numai discordanţele neînduplecate ale tristeţii şi nemulţumirii,

Şi el şi-a ridicat sabia,

Şi a tăiat mâinile făcătorilor de pace,

Şi a mai ridicat-o încă o dată,

Şi a tăiat capetele cântăreţilor.

Şi mi-am întors faţa de la această privelişte cu ruşine.

Şi am deschis cel de-al cincilea sigiliu.

Şi am văzut şi am contemplat Îngerul Vieţii.

Şi între buzele sale

Curgea sfânta alianţă între Dumnezeu şi Om,

Şi el a îngenunchiat pe Pământ,

Şi i-a dat omului darul Creaţiei.

Şi omul a creat o seceră din fier de forma unui şarpe,

Iar recolta pe care a adunat-o a fost foametea şi moartea.

Şi mi-am întors faţa de la această privelişte cu ruşine.

Şi am deschis cel de-al şaselea sigiliu.

Şi am văzut şi am contemplat Îngerul Pământului.

Şi între buzele sale curgea râul Vieţii Eterne,

Şi el a îngenunchiat pe Pământ,

Şi a dat omului secretul eternităţii,

Şi i-a spus să deschidă ochii,

Şi să contemple misteriosul Arbore al Vieţii din Marea Infinită.

Dar omul şi-a ridicat mâna şi şi-a scos proprii ochi,

Şi a zis că nu există eternitate.

Şi mi-am întors faţa de la această privelişte cu ruşine.

Şi am deschis cel de-al şaptelea sigiliu.

Şi am văzut şi am contemplat îngerul Maicii Pământeşti.

Şi el a adus cu el un mesaj de lumină strălucitoare

De la tronul Tatălui Ceresc.

Şi acest mesaj era numai pentru urechea omului,

Acela care merge între Pământ şi Cer.

Şi a şoptit acest mesaj în urechea omului,

Dar el nu l-a auzit.

Dar eu nu mi-am mai întors faţa cu ruşine

Ci, iată, mi-am întins mâna spre aripile îngerului

Şi mi-am îndreptat vocea spre cer spunând:

„Spune-mi mesajul pentru că eu aş vrea să mănânc fructul

Arborelui Vieţii care creşte în Marea Eternităţii”.

Şi îngerul m-a privit cu mare tristeţe,

Şi s-a făcut tăcere în ceruri.

Şi apoi am auzit o voce care era asemenea vocii

Care suna ca o trâmbiţă spunând:

„O, Omule, vrei tu să vezi răul pe care l-ai produs

Când tu ţi-ai întors faţa de la tronul lui Dumnezeu,

Când tu n-ai folosit darurile

Celor şapte îngeri ai Maicii Pământeşti

Şi ai celor şapte îngeri ai Tatălui Ceresc?”

Şi o teribilă durere am simţit în mine, ca şi cum aş fi simţit

Sufletele tuturor acelora care au fost orbiţi

Pentru a nu vedea decât dorinţele lor carnale.