Morgan Rice - Strigăt De Onoare

În colțul îndepărtat al camerei se afla un singur bărbat pe un mic scaun de catifea rosie, purtand o mantie de mătase, cu femei legate cu lanțuri de fiecare parte a lui. În picioare în spatele lui stăteau niște bărbați masivi, musculoși, cu fețele acoperite de cicatrici, mai înalți și mai lați în umeri chiar și decât Erec, arătând ca și cum ar fi fost încântați să omoare pe cineva.

Erec a studiat scena și și-a dat seama exact ce se întâmpla: era un stabiliment sexual, aceste femei erau de vânzare, iar bărbatul din colț era pivotul, omul care o răpise pe Alistair - și, probabil, le răpise și pe toate aceste femei, de asemenea. Chiar și acum Alistair ar putea fi în această cameră, a realizat Erec.

El a izbucnit în acțiune, grăbindu-se frenetic printre culoarele de femei și uitându-se la toate fețele, căutând-o. Erau câteva zeci de femei în această cameră, unele leșinate, iar camera era atât de întunecată că era greu să-și dea seama imediat. Se uită la față după față, mergând printre rânduri, când deodată o palmă mare l-a lovit în piept.

"Ai plătit?" a venit o voce aspră.

Erec s-a uitat în sus și a văzut un bărbat foarte mare în picioare lângă el, încruntându-se în jos.

"Vrei să te uiți la femei, trebuie să plătești", a spus grav omul, cu o voce joasă. "Astea sunt regulile."

Erec a mârâit înapoi la om, simțind ura ridicându-se în el, și apoi, mai rapid decât omul putea clipi, s-a întins și l-a lovit cu podul palmei chiar în esofag.

Omul a icnit, cu ochii larg deschiși, apoi a căzut la genunchi, ținându-se de gât. Erec i-a tras un cot în tâmplă și omul a căzut cu fața la pămînt.

Erec a mers rapid printre rânduri, scanând cu disperare fețele după Alistair, dar ea nu se vedea nicăieri. Nu era aici.

Inima lui Erec bătea să-i sară din piept când s-a grăbit spre colțul îndepărtat al camerei, la omul mai în vârstă care stătea în colț, supraveghind totul.

"Ați găsit ceva ce vă place?" întrebă omul. "Ceva pentru care vreți să licitați?"

"Caut o femeie," a început Erec, cu oțel în voce, încearcând să-și mențină calmul, "și am de gând să spun asta doar o dată. E înaltă, cu părul blond lung și ochii verzi-albaștri. Numele ei este Alistair. Ea a fost luat din Savaria cu doar o zi sau două în urmă. Mi s-a spus că a fost adusă aici. E adevarat?"

Omul clătină încet din cap, rânjind.

"Proprietatea pe care o căutați a fost deja vândută, mi-e teamă", a spus bărbatul. "Un specimen bun, totuși. Aveți bun gust. Alegeți o alta, și vă voi da o reducere."

Erec s-a uitat urât, simțind înăuntrul său o furie mai puternică decât orice simțise vreodată.

"Cine a luat-o?" mârâi Erec.

Bărbatul zâmbi.

"Oh, dar tu pari fixat pe această sclavă anume."

"Ea nu este o sclavă", mârâi Erec. "Ea este soţiamea. "

Omul s-a uitat înapoi, șocat - apoi a dat brusc capul pe spate și a râs în hohote.

" Soţiata! Asta e una bună. Nu mai e, prietene. Acum, ea este jucăria altcuiva." Apoi fața hangiului se întunecă, într-o grimasă rea, în timp ce le făcu semn acoliților săi, și a adăugat: "Acum scăpați-mă de gunoiul ăsta."

Cei doi bărbați plini de mușchi au înaintat și, cu o viteză care l-a surprins pe Erec, s-au repezit la el amândoi deodată, vrând să-l apuce de piept.

Dar ei nu și-au dat seama pe cine atacau. Erec era mai rapid decât amândoi, ocolindu-i, apucând încheietura mâinii unuia dintre ei și îndoind-o înapoi până când omul a căzut pe spate, iar apoi lovindu-l pe celălalt cu cotul în gât, în același timp. Erec a făcut un pas înainte și i-a zdrobit traheea omului de pe podea, lăsându-l inconștient, apoi s-a aplecat și i-a dat un cap în gură celuilalt, care se ținea de gât, făcându-l și pe el să-și piardă cunoștința.

Cei doi bărbați zăceau acolo, inconștienți, și Erec a pășit peste trupurile lor și către hangiu, care acum tremura scuturând scaunul, cu ochii larg deschiși de frică.

Erec a întins mâna, l-a apucat pe om de păr, i-a tras capul pe spate și i-a pus un pumnal la gât.

"Spune-mi unde este, și s-ar putea să te las să trăiești", a mârâit Erec.

Omul s-a bîlbîit.

"Îți voi spune, dar îți pierzi timpul", a răspuns el. "Am vândut-o unui nobil. El are propria sa forță de cavaleri și locuiește în propriul castel. El este un om foarte puternic. Castelul său nu a fost niciodată străpuns. Și dincolo de asta, el are o întreagă armată de rezervă. E un om foarte bogat, are o armată de mercenari care să-i facă pe plac în orice moment. Orice fată cumpără, o păstrează. Nu există nicio cale să o eliberezi vreodată. Deci, du-te înapoi de oriunde ai venit. Ea nu mai e."

Erec a presat mai tare lama pe gâtul omului, până a început să curgă sângele, iar bărbatul a țipat.

"Unde este acest lord?" mârâi Erec, pierzându-și răbdarea.

"Castelul lui este la vest de oraș. Ia-o pe poarta de vest a orașului și du-te până la drumul se termină. Îi vei vedea castelul. Dar este o pierdere de timp. El a plătit niște bani buni pentru ea - mai mult decât făcea."

Lui Erec îi ajunsese. Fără să se oprească, i-a tăiat gâtul negustorului de sclave, omorându-l. Sângele s-a vărsat peste tot cum bărbatul s-a prăbușit din scaun, mort.

Erec s-a uitat în jos la trupul mort, la acoliții inconștienți, și s-a simțit revoltat de tot acest loc. Nu-i venea să creadă că așa ceva exista.

Erec a mers prin cameră și a început să taie funiile care le țineau legate pe femei, tăind funia groasă, eliberându-le una câte una. Mai multe dintre ele au sărit în sus și au fugit spre ușă. Curând intreaga cameră era liberă, și toate se călcau în picioare spre ușă. Unele erau prea drogate pentru a se mișca, și altele le-au ajutat.

"Oricine ai fi", i-a spus o femeie lui Erec, oprindu-se la ușă, "fii binecuvântat. Și oriunde te-ai duce, Dumnezeu să te ajute."

Erec a apreciat recunoștința și binecuvântarea; căci avea sentimentul neplăcut că, acolo unde se ducea, avea să aibă nevoie de ea.

Au venit zorii, revărsându-se prin ferestrele mici ale cabanei Illeprei, căzând peste pleoapele închise ale lui Gwendolyn și trezind-o încet. Primul soare, de un portocaliu șters, o mângâia, trezind-o în liniștea aproape deplină a zorilor. Ea a clipit de mai multe ori, la început dezorientată, întrebându-se unde era. Și apoi ea și-a dat seama:

Godfrey.

Gwen adormise pe podeaua cabanei, întinsă pe un pat de paie lângă patul lui. Illepra a dormit chiar lângă Godfrey, si fusese o noapte lungă pentru toți trei. Godfrey a gemut toată noaptea, foindu-se și întorcându-se de pe o parte e alta, și Illepra l-a îngrijit neîncetat. Gwen fusese acolo pentru a ajuta în orice fel a putut, aducând cârpe umede, clătindu-le, punându-le pe fruntea lui Godfrey și dându-i Illeprei ierburile și alifiile pe care i le ceruse continuu. Noaptea păruse fără sfârșit; de multe ori Godfrey țipase, și ea fusese sigură că murea. Mai mult de o dată el îl strigase pe tatăl lor, și asta îi dăduse fiori lui Gwen. Ea a simțit prezența tatălui ei, plutind peste ei, puternic. Ea nu știa dacă tatăl ei ar vrea ca fiul său să trăiască sau să moară - relația lor fusese întotdeauna atât de plină de tensiune.

Și Gwen a dormit în cabană pentru că nu știa unde să se ducă. Se simțea în nesiguranță să se întoarcă la castel, să fie sub același acoperiș cu fratele ei; ea s-a simțit în siguranță aici, în grija Illeprei, cu Akorth și Fulton în picioare de pază în fața ușii. Ea a simțit că nimeni nu știa unde era, și asta îi convenea. În plus, se apropiase de Godfrey în ultimele zile, îl descoperise pe fratele pe care nu-l cunoscuse niciodată, și o durea să se gândească la el pe moarte.