Javier Salazar Calle - Sumalee. Povești Din Trakaul

În sfârșit au anunțat că am ajuns la aeroportul din Singapore. Un aeroport construit peste mare. M-am lipit de fereastră să îl pot vedea bine. Sub mine se vedea toată aglomerația orașului, dar am fost plăcut surprins de cantitatea de copaci care o avea. Uram locurile unde singura culoare vizibilă era cea a cimentului. Aeroportul era într-un colț al insulei și chiar sub el se vedea un port naval. Marea era împânzită de bărci de toate dimensiunile, dar, în special de cele gigante care transportă containere. Nu mai văzusem niciodată atât de multe la un loc și, atât de organizate, formând linii lungi paralele de nave. Orașul era plin de zgârie-nori și clădiri înalte. Pe marginile insulei erau plaje lungi cu vegetație densă în spate. Apoi am văzut o zona de case mai mici, ca o suburbie, care se termina la marginea unui râu lat peste care erau poduri.

Avionul zbura acum foarte jos peste o suprafață cu un gazon bine întreținut și puteam vedea pista chiar sub aripa stângă, unde mă aflam. Curând am simțit dintr-o dată lovitura trenului de aterizare pe pământ și avionul a început să încetinească. În depărtare, la câteva sute de metri, era scris numele aeroportului din arbuști: Changi.

Avionul a ieșit de pe pistă și s-a îndreptat spre terminal. Nu se vedea de pe partea mea, dar îl puteam vedea prin ferestrele de pe cealaltă parte. Stewardesa a anunțat, printre altele, că temperatura era de douăzeci de grade. Fiind într-o zonă ecuatorială, temperaturile tindeau să fie în jurul acelei valori cu umiditate ridicată și ploi destul de scurte, dar intense.

La scurt timp ne-au lăsat să ne ridicăm și să ne luăm bagajul. Cu valiza și rucsacul pe umăr m-am plimbat prin aeroport. Erau lucruri diferite comparat cu ceea ce eram obișnuit, precum zone cu acces gratuit la internet și laptop-uri chiar și pentru cei care nu aveau unul. De asemenea, avea o zonă de relaxare cu șezlonguri, ca cele de piscină, îndreptate spre avioane și unde oamenii ascultau muzică, dormeau sau citeau.

Am continuat să merg în căutarea platformei de tren. Pe ecrane se anunțau sosiri și plecări din întreaga lume. În sfârșit am ajuns. Era ca un tramvai numit Skytrain care te ducea la Terminalul 2 de unde puteai să iei un taxi. Când trenul s-a oprit mi-a atras atenția faptul că nu avea șofer. Curând m-a lăsat în Terminalul 2. În mijlocul lui era o grădină tropicală, cu un mic iaz și flori superbe. Scaune de masaj gratuite, lacrimi de cristal agățate care urcau și coborau, iazuri cu pești portocalii, locuri de masaj asiatic ... Inclusiv o pancardă pentru piscina din Terminalul 1 din care, după fotografii, puteai vedea pista de aterizare! Extraordinar! În băi aveau tablete cu fotografia celui care a curățat și puteai vota, apăsând pe un emoji după cum considerai că a fost curățată baia. Desigur, era curat lună. Nu degeaba era considerat unul dintre cele mai bune aeroporturi din lume. Prima impresie a unei persoane noi în oraș era aeroportul său și aici totul lucea.

În cele din urmă am ieșit și am luat unul dintre taxiurile care așteptau. I-am arătat o hârtie cu adresa viitoarei mele case și a pornit. Am ajuns într-o sâmbătă, iar compania mă informase că, colegii cu care voi locui mă așteptau acasă să mă ajute să mă instalez și să-mi spună puțin din tot ceea ce trebuia să știu pentru a mă adapta cât mai repede. Locul se numea Spanish Village. Sat spaniol în limba lui Cervantes. Curios loc de a pune un grup de spanioli. Nu știu dacă era o coincidență sau a fost intenționat, dar numele era perfect pentru a încerca să te simți ca acasă. Îl căutasem pe internet și era în cartierul Tanglin, deși asta momentan nu însemna nimic pentru mine.

Începeam drumul meu în Singapore.

În mai puțin de o jumătate de oră, taxiul s-a oprit în fața intrării unui complex de clădiri și șoferul mi-a spus că aceasta era adresa de pe hârtie. M-am uitat și am văzut că în dreapta de la intrare scria Spanish Village 56-88 Farrer Road și ceea ce am presupus că era aceeași lucru în caractere chinezești. După câteva cuvinte cu gardianul de la punctul de control de securitate, a intrat în complex și s-a oprit. Am plătit cu dolarii Singaporezi aduși din Spania și a plecat.

M-am uitat din nou la hârtia unde aveam scrisă adresa. Eram în locul potrivit. Am început să merg cu tot bagajul în căutarea ușii. Complexul era format dintr-un grup de clădiri de culoare bej cu țiglă roșie pe fiecare terasă. Aveau patru etaje incluzând parterul și formau o elipsă. Între ele era o piscină destul de mare, un loc de joacă, locuri de parcare, două terenuri de tenis, o zonă de grătar ... Era clar că aici complexele erau bine organizate, nu ca apartamentul meu trist în care locuiam în timp ce căutam o casă mai bună să locuiesc cu fosta. Fosta mea, Cristina. Ea era acum la mii de kilometri depărtare de mine și, deși aveam momente când o simțeam dureros de aproape, chiar și cu o intensitate înspăimântătoare, trebuia să o uit. Eram deja sătul de atâta durere, de a-mi plânge de milă și de o silă neobișnuită. Trebuia să mă bucur de viață din nou. Îmi doream să fiu acel David nebun de înainte de a o cunoaște; fără rețineri, fără compromisuri, fără a fi nevoie să răspund cuiva. Cel puțin să cunosc femei și să se ne distrăm fără obligații.

În timp ce căutam ușa clădirii, am fost interceptat de un om cu trăsături asiatice care m-a întrebat într-o engleză foarte ciudată unde merg. Am presupus că era cineva de la întreținere sau așa ceva. I-am spus că eram un nou chiriaș și i-am dat adresa. Asta l-a liniștit. Mi-a dat mâna, mi-a scuturat-o încântat și cu un zâmbet pe față și m-a condus la ușa clădirii mele ajutându-mă cu o valiză. A sunat la apartamentul meu și când cineva a răspuns, o voce care îmi era familiară, i-a spus că noul chiriaș a sosit. Am reflectat un moment la cât de deștept a fost, cum în loc să mă contrazică, m-a însoțit la ușă să confirme ceea ce i-am spus cu colegii mei de apartament. Când vocea a confirmat că mă aștepta, a fost mulțumit, și-a luat la revedere de la mine și am intrat în ceea ce va fi noua mea casă pentru cel puțin următoarele șase luni. Sau cel puțin asta am crezut.

Am sunat și am împins ușa. Am fost uimit. Mi s-a părut că am recunoscut vocea lui Josele, care îmi era coleg, un prieten cu care lucrasem timp de trei ani cot la cot, după care la terminarea proiectului plecase în Statele Unite, împreună cu alt coleg, să lucreze la alt proiect. Ne-am înțeles foarte bine de la început. Am fost trist când proiectul s-a finalizat și ne-am despărțit, dar am menținut legătura și ne-am văzut ori de câte ori s-a întors în Spania.

La ușa apartamentului așteptându-mă, după cum am bănuit, era Josele. Nu se schimbase deloc, cu părul ca un moț, o imitație proastă a lui Elvis Presley. Am lăsat valiza și rucsacul jos și l-am îmbrățișat încântat.

─ Josele? Tu ești?

─ Surpriză! Intră și îți spunem. Uite cine e aici, mi-a spus și a deschis ușa larg.

─ Damaso!

Am alergat și l-am îmbrățișat ridicându-l în aer. Damaso era colegul cu care compania îl trimisese pe Josele în Statele Unite. Era un pic ciudat, dar o față familiară până la urmă. Ziua nu putea începe mai bine având aceste două personaje drept colegi de apartament.

─ Dar, ce faceți aici? Nu erați în America?

─ Da, am fost, spuse Damaso. Proiectul s-a încheiat și ne-au trimis aici nu de mult. Valentin ne-a spus că vii, dar nu a vrut să-ți spunem ca să îți facem o surpriză.

─ Și ce surpriză băieți! Nu se putea mai bine. Împreună din nou și de data aceasta împărțind un apartament. Singapore pregătește-te!