Blake Pierce - Dacă ar fi văzut

Totuși, în timp ce își punea lucrurile într-o geantă și o aștepta pe DeMarco, un gând deranjat îi trecu prin minte. “Și exact chestia asta – abilitatea ta de a da totul la o parte de dragul serviciului – asta a provocat, în primul rând, atât de multe probleme între voi două.”

Dar și acest gând fu dat la o parte cu ușurință.

Unul dintre numeroasele lucruri pe care Kate le aflase despre DeMarco pe parcursul ultimului lor caz consta în faptul că era punctuală. O trăsătură de care își aduse aminte atunci când auzi o bătaie în ușă la ora 12:10.

“Nu-mi amintesc ultima dată când am avut un musafir atât de târziu”, se gândi ea. “Poate în facultate?”

Merse la ușă, cărând după ea singura geantă cu lucruri pe care o avea. Cu toate acestea, când deschise ușa, văzu că DeMarco nu avea nici cea mai mică intenție să se grăbească să conducă locul crimei.

– Cu riscul de părea nepoliticoasă, chiar am nevoie să îți folosesc baia, spuse DeMarco. A fost o idee proastă să beau două sticle de Cola ca să nu adorm pe drum.

Kate zâmbi, lăsând-o pe DeMarco să intre. Având în vedere gravitatea și urgența pe care Duran i-o inspirase în timpul convorbirilor telefonice, stângăcia lui DeMarco era genul de ușurare comică involuntară de care avea nevoie. Pe lângă asta, o făcea să se simtă confortabil să știe că, chiar și după aproape două luni în care nu se văzuseră, ea și DeMarco se simțeau la fel de confortabile una cu alta, la fel ca înainte de despărțirea lor după finalizarea ultimului caz.

Câteva minute mai târziu, DeMarco ieși din baie cu un zâmbet rușinat pe față.

– Bună dimineață și ție, spuse Kate. Poate datorită cantității de cofeină pe care o consumase, DeMarco nu părea să fie afectată de ora târzie.

DeMarco se uită la ceas și dădu din cap.

– Da, presupun că e dimineață.

– Când ai fost sunată? întrebă Kate.

– În jur de ora opt sau nouă, cred. Aș fi plecat mai devreme, dar Duran a vrut să se asigure sută la sută că te vei alătura.

– Îmi pare rău pentru asta, spuse Kate. Am dădăcit-o pe nepoata mea pentru prima oară.

– Oh, nu. Wise… asta e aiurea. Îmi pare rău că asta strică totul.

Kate ridică din umeri și dădu din mână.

– O să fie bine. Ești gata de plecare?

– Da. Am dat câteva telefoane pe drum încoace, în timp ce băieții din DC se ocupau de chestia asta. Suntem programate sa ne întâlnim cu unul dintre tipii de la Poliția Statală din Virginia la patru treizeci, la reședința Nash.

– Reședința Nash? întrebă Kate.

– Ultimul cuplu ucis.

Pășeau împreună spre ușa din față. Pe drum spre ieșire, Kate stinse lumina din sufragerie și își luă geanta. Era încântată de ce-o aștepta, dar, în același timp, se simțea ca și cum își părăsea casa într-un mod destul de irațional. La urma urmei, cu doar câteva ore în urmă, nepoata ei de două luni dormea pe patul ei. Iar acum era pe punctul de a merge la locul unei crime.

Văzu Sedanul obișnuit al Biroului parcat în fața casei sale, chiar lângă bordură. Părea ireal, dar primitor, în același timp.

– Vrei să conduci? întrebă DeMarco.

– Desigur, spuse Kate, întrebându-se dacă tânăra agentă îi oferea acest rol în semn de respect sau pur și simplu pentru că își dorea o pauză de la condus.

Kate se așeză la volan, în timp ce DeMarco căuta adresa spre locul ultimei crime. Aceasta avusese loc în Whip Springs, Virginia, un orășel micuț, aflat la baza munților Blue Ridge, chiar la ieșirea din Roanoke. Vorbiseră doar puțin – Kate o puse pe DeMarco la curent cum se simțea în rolul de bunică, în timp ce DeMarco era mai mult tăcută, menționând doar încă o relație eșuată, după ce iubita ei o părăsise. Kate era suprinsă de acest lucru, deoarece nu ar fi crezut că DeMarco este gay. Din contră, își dădu seama că trebuie să o cunoască mai bine pe femeia care îi era, mai mult sau mai puțin, parteneră. Punctualitatea, își dădu seama de asta. Homosexualitatea, o ratase. Ce fel de parteneră era?

Pe măsură ce se apropiau de locul crimei, DeMarco citea rapoartele cazului pe care Duran le trimisese. În timp ce le citea, Kate căuta semne ale răsăritului, dar nu observă nimic.

– Două cupluri mai în vârstă, spuse DeMarco. Scuze…unul aproape de șaizeci de ani…așa că fără supărare.

– Nu-i nimic, spuse Kate, nefiind sigură dacă asta era o încercare ciudată de-a lui DeMarco de a fi amuzantă.

– La prima vedere, pare că, în afară de locație, nu au nimic în comun. Prima crimă a avut loc chiar în centrul Roanoke, iar cea mai recentă a avut loc la patruzeci și opt de kilometri depărtare, în Whip Springs. Nu există niciun semn cum că soțul sau soția au fost țintele primare. Fiecare crimă a fost macabră și puțin exagerată, ceea ce indică faptul că ucigașul le savurează.

– Și asta de obicei arată că crimele au fost comise de cineva care se simte nedreptățit, într-un fel sau altul, de către victime, sublinie Kate. Asta sau ceva dorință psihologică bolnavă pentru violență și vărsare de sânge.

– Cele mai recente victime, soții Nash, erau căsătoriți de douăzeci și patru de ani. Au doi copii, unul locuiește în San Diego și altul merge la UVA. Cea din urmă este cea care a descoperit cadavrele ieri, când a venit acasă.

– Și celălalt cuplu? întrebă Kate. Au copii?

– Conform rapoartelor, nu.

Kate cugetă asupra acestor detalii și, din motive pe care nu le putea înțelege, începu să se gândească la fetița pe care o văzuse mai devreme pe stradă. Sau, mai degrabă, la flashback-ul pe care fetița îl declanșase în mintea ei.

Când ajunseră la reședința Nash, orizontul începu să se lumineze, dar soarele era încă absent. Se uita prin linia de copaci care înconjura cea mai mare parte a curții soților Nash. În acea lumină, vedea o singură mașină parcată în fața casei. Un bărbat stătea pe proptit pe capotă, fumând o țigară și ținând în mână o ceașcă de cafea.

– Voi sunteți Wise și DeMarco?

– Noi suntem, spuse Kate, făcând un pas înainte și arătându-și legitimația. Dumneavoastră cine sunteți?

– Palmetto, de la Poliția Statală din Virginia. Criminalistică. Acum câteva ore am primit un telefon cum că voi veți prelua cazul. M-am gândit că ar fi util să vă aștept aici și să vă pun la curent cu ce avem. Ceea ce, apropo, nu e cine știe ce.

Palmetto trase un ultim fum din țigară și o aruncă pe jos, stingând-o cu piciorul.

– Corpurile au fost, în mod evident, mutate și nu am prea găsit dovezi. Dar intrați oricum. Este…revelator.

Palmetto vorbea pe tonul lipsit de emoție al unui bărbat care făcea asta de ceva vreme. Le-a condus de-a lungul trotuarului, pe veranda familiei Nash. Când deschise ușa și le conduse înăuntru, Kate simți mirosul: mirosul unui loc al crimei unde mult sânge a fost vărsat. Avea ceva chimic în el, nu doar mirosul metalic al sângelui, ci și mirosul unor oameni cu mănuși de cauciuc care răscoliseră recent tot locul.

Palmetto aprinse fiecare lumină pe drumul lor prin casă – prin foaier, pe hol și în sufragerie. În lumina puternică din cameră Kate văzu prima pată de sânge pe podeaua din lemn masiv. Și apoi, încă una și încă una.

Palmetto le conduse în fața canapelei, arătând spre petele de sânge, asemenea unui bărbat care confirmă faptul că apa este într-adevăr umedă.

– Cadavrele au fost aici, unul pe canapea și unul pe podea. Pare că mama a fost ucisă mai întâi, probabil din cauza tăieturii de la gât, deși una dintre răni pare să fie destul de aproape de inimă, dar executată prin spate. Teoretic, a existat o luptă cu tatăl. Acesta avea vânătăi pe antebrațe, sânge care îi ieșea din gură, iar masa de cafea fusese strâmbă.