Blake Pierce - Dacă ar fi văzut

– Da, cred că e destul de drăguț, recunoscu Kate. Lui Allen i se pare ciudată ideea de a ieși la întâlniri. Ne simțim bine împreună, dar…e cam ciudat când lucrurile încep să devină romantice.

– Bla, bla, spuse Clarissa. Dar îl consideri ca fiind iubitul tău?

– Chiar purtăm discuția asta? întrebă Kate, începând să simtă cu roșește ușor.

– Da, spuse Clarissa. Noi, femeile căsătorite, avem nevoie să trăim prin tine.

– Și asta se aplică și pentru pseudo locul tău de muncă, spuse Jane. Cum merge?

– Nu am mai primit niciun telefon de aproximativ două săptămâni, iar ultimul a fost referitor la o cercetare. Scuze, fetelor…nu e atât de palpitant pe cât v-ați aștepta.

– Deci ești din nou pensionară? întrebă Clarissa.

– În principiu. Este complicat.

Comentariul acela puse capăt interogatoriului, afundându-se din nou în subiecte locale – filme care urmează să apară, un festival de muzică din oraș, construcția autostrăzii și așa mai departe. Dar mintea lui Kate rămase blocată pe subiectul serviciului. Era încurajator să știe că biroul încă o considera o resursă prețioasă, dar spera să aibă un rol mai activ, mai ales după ce rezolvase ultimul caz. Dar până acum, vorbise cu Directorul Adjunct Duran o singură dată, referitor la evaluarea performanțelor lui DeMarco.

Știa cât de ciudat li se părea prietenelor ei că era încă un agent activ, în timp ce își intra și în rolul ei de bunică. La dracu, era ciudat chiar și pentru ea. Punând la socoteală și relația cu Allen ce se dezvolta încet, presupunea că viața ei era destul de interesantă pentru ele.

Sinceră să fie, se considera norocoasă. Urma să împlinească cincizeci și șase de ani la sfârșitul lunii și știa că multe femei de vârsta ei ar fi invidioase pe viața pe care o trăise. Își spunea mereu asta când simțea nevoia să fie mai activă la lucru. Și în unele zile, funcționa.

Și cum se nimeri, cu nepoata ei care urma să vină în vizită pentru prima oară de la naștere, astăzi era una din acele zile.

Un lucru care făcea dificilă echilibrarea noului ei rol de bunică cu dorința de a-și murdări din nou mâinile cu un alt caz era încercarea de a gândi ca o bunică. În acea după-amiază, plecă de acasă și merse până la magazinele micuțe de vechituri din cartierul Carytown, Richmond. Se simțea ca și cum trebuia să îi ia un cadou lui Michelle pentru a sărbători faptul că urma să doarmă pentru prima oară în casa bunicii.

Îi era greu să nu se mai gândească la arme și la suspecți și să se concentreze pe animale de pluș și hăinuțe. Dar, pe măsură ce colinda mai multe magazine, devenea tot mai ușor. Descoperise că, de fapt, îi plăcea să facă cumpărături pentru nepoata ei, chiar dacă nu avea nici măcar două luni și nici măcar nu-i va pasă de cadoul pe care-l va primi. Îi era greu să nu cumpere toate lucrurile drăguțe pe care le găsise. La urma urmei, nu era responsabilitatea unei bunici să-și răsfețe nepoții?

În timp ce plătea pentru cumpărăturile ei din al treilea magazin, primi un mesaj. Îl citi de îndată. În ultimele săptămâni, de fiecare dată când o suna cineva sau primea un mesaj spera să fie Duran sau cineva din Birou. Se certă singură în gând când constantă dezamăgită că nu era nimeni de la Biroul, ci Allen. Odată ce trecu peste faptul că nimeni de la Birou nu o suna, își dădu seama că e fericită că îi scrise – de fapt, era întotdeauna fericită când îi scria.

– Allen, trebuie să mă ajuți, glumi ea în timp ce răspundea la telefon. Fac cumpărături pentru Michelle și îmi vine să-i cumpăr orice văd. E normal?

– Nu știu, spuse Allen. Niciunul dintre fiii mei nu și-a întemeiat încă o familie și m-a făcut încă bunic.

– Ascultă la mine. Începe să pui bani deoparte.

Allen chicoti, un sunet care începea să-i placă destul de mult lui Kate.

– Deci, azi e noaptea cea mare, nu?

– Este. Și știu că am crescut deja un copil și știu la ce să mă aștept, dar sunt puțin îngrozită.

– Ah, vei fi grozavă. Dacă tot vorbim de lucruri îngrozitoare…deseară ies în oraș să beau cu băieții mei. Și în ultimii aproximativ cinci ani nu am băut mai mult de două băuturi într-o seară în oraș.

– Distracție să ai.

– Mă întrebam dacă vrei să ieșim mâine la cină. Putem povesti cum am supraviețuit amândoi acestei seri.

– Mi-ar plăcea. Vrei să vii la mine pe la ora șapte?

– Sună bine. Să te distrezi deseară. Michelle doarme toată noaptea?

– Nu cred.

– Ouch, spuse Allen, închizând telefonul.

Kate își băgă telefonul în buzunar, în timp ce jongla cu pungile de cumpărături. Zâmbi în sinea ei. Stătea în soare în partea ei preferată de oraș, tocmai ce făcuse cumpărături pentru nepoata ei în vârstă de două luni, pe care o va dădăci în această seară. Având în vedere felul în care se desfășura ziua ei, chiar își dorea să o sune cineva de la Birou?

Mergea înapoi spre casă – o plimbare de trei blocuri din locul de unde preluase apelul lui Allen – când văzu o fetiță cu un tricou My Little Pony. Mergea ținând-o de mână pe mama ei, la doar câțiva metri în fața ei, mergând în direcția lor. Avea cinci sau șase ani, cu părul blond prins într-o coadă de cal pe care numai grija unei mame o putea realiza. Avea ochii albaștri și un nas ascuțit, care semăna mai degrabă cu nasul unui spiriduș. Și tocmai acea trăsătură îi trimise un junghi de disperare în inimă lui Kate.

Îi trecu prin minte o imagine, o fetiță care arăta aproape identic cu aceasta. Dar, în această imagine, fetița era murdară pe față și plângea. Luminile mașinilor de poliție străluceau în spatele ei.

Imaginea era atât de puternică încât Kate fu nevoită să se oprească pentru o clipă. Încetă să se mai uite la fată, nevrând să pară înfricoșătoare sau ciudată. Se agăță de imaginea din mintea ei și făcu tot posibilul să găsească amintirea asociată cu ea. Imaginile îi veneau în minte treptat și se desfășurau încet, ca și cum ar citi dosarul cazului.

“O fetiță în vârstă de cinci ani, găsită la trei zile după ce a fost dată dispărută. Aflată într-o colibă de pescuit din Arkansas, împreună cu cadavrele părinților săi. Părinții au fost victimele cu numărul cinci și șase ale unui criminal în serie care a terorizat Arkansasul mai bine de patru luni…un criminal pe care Kate l-a prins, dar numai după ce a ajuns la victima cu numărul nouă.”

Kate era conștientă că dintr-o dată stătea nemișcată ca o statuie pe stradă, dar nu putea să se miște. Cazul acela o bântuise o perioadă de timp. Atât de multe înfundături, atât de multe piste false. Ea alerga în cerc, fiindu-i imposibil să afle cine era criminalul, în timp ce el continua să facă victime. Numai Dumnezeu știe ce planuri avusese cu acea fetiță.

“Dar ai salvat-o”, își spuse ea. “În cele din urmă, ai salvat-o.”

Kate începu să meargă din nou. Nu era prima oară când o imagine aleatorie din trecutul ei își făcea apariția în mintea ei și o făcea să piardă contactul cu realitatea. Uneori își făceau apariția întâmplător, apăreau din senin. Dar existau și momente când apăreau puternic și rapid, precum un flashback de stres post-traumatic.

Imaginea fetei din Arkansas se situa undeva între. Și Kate era recunoscătoare pentru asta. Acel caz aproape că a determinat-o pe Kate să se retragă în 2009. A fost zdruncinant, într-o asemenea măsură încât Kate și-a luat două săptămâni libere de la lucru. Și dintr-o dată, în timp ce mergea înapoi acasă cu cadouri în mână pentru nepoata ei, preț de o secundă, Kate se simți ca și cum se întoarse înapoi în timp.