Blake Pierce - Dacă ar fi știut

Era o teamă rezonabilă. La urma urmei, ea considera că exact aia făcea.

Era o zi marți, imediat după ora două după-amiaza, când acest lucru a lovit-o ca un glonț între ochi. Numai ce se întorsese de la poligon și își așeza pistolul M1911 înapoi în sertarul de lângă pat, când inima ei începu să o ia razna din senin.

Treizeci și unu de ani. Și-a petrecut treizeci și unu de ani la Birou. A luat parte la mai mult de o sută de raiduri și a lucrat ca membru al unei unități speciale de executare al cazurilor importante de douăzeci și șase de ori. Era cunoscută pentru viteza ei, pentru gândirea ei rapidă și adesea extrem de ageră, și pentru atitudinea care dădea dovadă de o nepăsare generală.

Mai era cunoscută și pentru felul cum arăta, lucru care încă o mai deranja puțin, chiar și la vârsta de cincizeci și cinci de ani. La scurt timp după ce a devenit agent, la vârsta de douăzeci și trei de ani, a primit porecle precum Picioare și Barbie – denumiri din cauza cărora, în ziua de azi, mulți bărbați ar rămâne fără un loc de muncă, dar care, din păcate, atunci când ea era mai tânără, erau des întâlnite în cazul agenților de sex feminin.

Kate a spart nasul câtorva agenți de sex masculin care o prinseseră de fund. Pe unul dintre ei l-a aruncat în cealaltă parte a unui lift aflat în mișcare, deoarece i-a șoptit ceva obscen la ureche, în timp ce stătea în spatele ei.

Deși poreclele au rămas chiar și după ce împlinise patruzeci de ani, avansurile și privirile pline de subînțeles au dispărut. După ce s-a împrăștiat vorba, colegii ei de sex masculin au învățat să o respecte și să vadă și ce este în spatele acelui corp – un corp care a fost întotdeauna bine întreținut și pe care majoritatea bărbaților l-ar considera ca fiind de nota zece, fiind și ea conștientă și mândră de acest lucru.

Dar acum, la vârsta de cincizeci și cinci de ani, păreau să-i lipsească chiar și poreclele. Nu crezuse că pensionarea va fi atât de grea. Trasul la poligon era în regulă, dar reprezenta doar o fărâmă din ceea ce obișnuia să facă în trecut. Încerca să își ascundă dorința pentru trecutul ei prin citit. S-a decis că vrea să afle mai multe despre arme; citise deja nenumărate cărți despre istoria utilizării armelor, cum au fost produse, armele preferate ale generalilor militari și alte asemenea. Acesta era motivul pentru care are un M1911 acum, datorită istoriei sale bogate, fiind implicat într-o multitudine de războaie americane, un model timpuriu al acestuia fiind folosit încă din Primul Război Mondial.

A încercat să citească și ficțiune, dar nu o prindea – deși s-a bucurat de multe cărți legate de criminalitatea informatică. În timp ce revizuia cărțile pe care le adorase în anii tinereții, nu reușea să găsească nimic interesant în viața personajelor false. Și pentru că nu dorea să devină genul de femeie tristă, recent pensionată, care își petrece mai tot timpul la biblioteca locală, a comandat de pe Amazon toate cărțile pe care le-a citit în ultimul an. Avea mai mult de o sută de cărți puse în cutii în subsol. Ea își imagina că într-o bună zi va construi câteva biblioteci și va transforma acel spațiu într-un birou adecvat.

Nu era ca și cum avea altceva de făcut.

Zdruncinată de ideea că și-a petrecut ultimul an din viață făcând aproape nimic, Kate Wise se așeză ușor în patul ei. A stat acolo câteva minute bună fără să se miște. Se uită la biroul din partea cealaltă a camerei și văzuse acolo albumele foto. Avea o singură poză cu familia ei acolo. În ea, fostul ei soț, Michael, avea brațele în jurul fiicei lor, în timp ce Kate zâmbea lângă el. O poză prost făcută pe plajă, dar care îi înmuia inima întotdeauna.

Toate celelalte poze din albume erau de la locul de muncă: poze din spatele scenei, poze de la zilele de naștere ale persoanelor din Birou, ea tânără înotând, la poligon, pe pista de alergare și așa mai departe.

Și-a trăit ultimul an din viață asemenea unui sportiv dintr-un mic orășel, care nu își părăsește niciodată orașul. Care stătea întotdeauna în preajma oricărei persoane care se preface că îl ascultă cum povestește despre eseurile marcate de el în urmă cu treizeci de ani, pe vremea când juca fotbal în liceu.

Nu era cu nimic mai presus față de o astfel de persoană.

Cu o ușoară înfiorare, Kate se ridică și se îndreptă spre albumele foto de pe biroul ei. Încet și aproape metodic, se uită prin toate cele trei albume. Văzuse poze cu ea tânără, evoluând de-a lungul anilor, până când fiecare fotografie făcută vreodată era pe telefon. Se văzuse pe ea și oamenii pe care îi cunoștea, oameni care au murit lângă ea în timpul cazurilor, și a început să-și dea seama că deși aceste momente aveau un rol esențial în dezvoltarea ei, nu au definit-o în întregime.

Articolele pe care le decupase și le păstrase în partea din spate a albumului au continuat să spună povestea. Ea era prezentă în toate. AGENTĂ ÎN ANUL DOI PRINDE UN CRIMINAL AFLAT ÎN LIBERTATE, era intitulat unul dintre articole; FEMEIE AGENT SINGURA SUPRAVIEȚUITOARE ÎNTR-UN SCHIMB DE FOCURI CARE S-A SOLDAT CU 11 MORȚI. Iar mai apoi cel de la care au început toate legendele: DUPĂ CE A FĂCUT 13 VICTIME, UCIGAȘUL MOONLIGHT A FOST PRINS DE AGENTUL KATE WISE.

Conform tuturor standardelor rezonabile privind sănătatea, ea mai avea de trăit cel puțin 20 de ani – patruzeci, dacă ar reuși cumva să se lupte cu moartea. Chiar dacă făcea o medie și ar fi zis că mai are de trăit treizeci de ani, și să dea colțul la optzeci și cinci…treizeci de ani sunt o perioadă foarte lungă de timp.

Ar putea face multe lucruri în treizeci de ani, presupunea ea. Timp de aproximativ zece ani din cei treizeci, ar putea chiar să se bucure de ei într-un mod corespunzător, înainte ca bătrânețea să își facă apariția și să îi răpească sănătatea.

Întrebarea era, desigur, ce ar putea să facă în acei ani.

Și în ciuda reputației ei ca unul dintre cei mai ageri agenți ai Biroului din ultimul deceniu, nu avea nici cea mai mică idee de unde să înceapă.

În afară de poligon și obiceiurile, aproape obsesive, în ceea ce privea cititul, Kate reușise să-și facă un obicei săptămânal din a se întâlni la o cafea cu alte trei femei. Cele patru se amuzau una pe seama celeilalte, susținând că au format cel mai trist club care a existat vreodată: patru femei proaspăt pensionate, care nu aveau nicio idee ce să facă cu noile lor zile libere.

În ziua care a urmat revelației ei, Kate a condus la cafeneaua aleasă de ele. Era o mică afacere de familie, unde nu doar că era mai bună cafea decât terciul la suprapreț de la Starbucks, dar locul nu era invadat de mileniali și mame de fotbaliști. A intrat și, înainte să se ducă la tejghea pentru a-și plasa comanda, văzuse masa lor obișnuită din spate. Două dintre celelalte trei femei se aflau deja acolo, făcându-i cu mâna.

Kate își luase băutura de alune și se alăturase prietenelor ei la masă. Se așeză lângă Jane Patterson, o femeie de cincizeci și șapte de ani, care a ieșit la pensie în urmă cu șapte luni de pe un post de specialist în propuneri pentru o firmă guvernamentală de telecomunicații. În fața ei stătea Clarissa James, care s-a pensionat acum aproximativ un an, lucrând cu jumătate de normă ca instructor de criminologie la Birou. Cel de-al patrulea membru al micului lor club trist, o femeie de cincizeci și cinci de ani, pensionată recent, pe nume Debbie Meade, nu și-a făcut încă apariția.

“Ciudat”, se gândi Kate. “De obicei, Deb este prima aici”.