George Martin: Urzeala tronurilor

— Îţi mulţumesc, Mirri Maz Duur, spuse ea, pentru lecţiile pe care mi le-ai dat.

— Nu mă vei auzi ţipând, răspunse Mirri pe când uleiul şiroia prin părul ei şi-i îmbiba hainele.

— Ba da, spuse Dany, însă nu ţipetele tale le vreau, ci viaţa ta. Îmi amintesc ce mi-ai spus. Numai cu moartea se poate plăti pentru viaţă.

Mirri Maz Duur deschise gura, însă nu spuse nimic. Pe când se dădu la o parte, Dany văzu că dispreţul dispăruse din ochii negri, adânciţi, ai lui maegi; în locul lui era ceva ce semăna a frică. Nu mai avea nimic de făcut, decât să privească soarele şi să aştepte prima stea.

Când un stăpân al cailor moare, calul lui este sacrificat împreună cu el, astfel ca el să călărească mândru în ţinuturile nopţii. Trupurile sunt arse sub cerul deschis, iar khal-ul se ridică pe armăsarul său pentru a-şi lua locul printre stele. Cu cât mai aprig a ars omul în viaţă, cu atât mai tare va străluci steaua în beznă.

Jhogo o zări pe prima.

— Acolo, spuse el cu vocea şoptită. Dany privi şi o văzu, ivindu-se jos pe cerul dinspre răsărit. Prima stea era o cometă, arzând roşie. Roşie ca sângele; roşie ca focul: coada dragonului. Nici n-ar fi putut cere un semn mai puternic.

Dany luă torţa din mâna lui Aggo şi o înfipse între buşteni. Uleiul luă foc imediat, iar tufele şi iarba uscată, o clipă mai târziu. Flăcări firave urcară pe lemn ca nişte şoareci iuţi, roşii, alunecând pe ulei şi sărind din scoarţă spre crengi şi frunze. O dogoare tot mai puternică răbufni spre faţa ei, moale şi bruscă, precum răsuflarea unui îndrăgostit, însă în câteva clipe devenise mult prea puternică pentru a fi îndurată. Dany se dădu înapoi. Lemnul pocnea, din ce în ce mai tare. Mirri Maz Duur începu să cânte cu o voce ascuţită şi modulată. Flăcările se învolburau şi se zbăteau, năpustindu-se spre platformă. Apusul tremura de parcă aerul însuşi se lichefiase din cauza căldurii. Dany auzi buştenii crăpând şi pocnind. Focul o înghiţi pe Mirri Maz Duur. Cântecul ei crescu în intensitate, devenind mai ascuţit… apoi se poticni, încă o dată şi încă o dată, transformându-se într-un urlet înfiorător, intens şi plin de durere.

Iar acum flăcările ajunseră la Drogo, înconjurându-l. Hainele lui luară foc, iar pentru o clipă, khal-ul fu înveşmântat în limbi de mătase portocalie şi fuioare de fum, cenuşiu şi uleios. Buzele lui Dany se despărţiră şi se pomeni ţinându-şi răsuflarea. O parte din ea ar fi vrut să se ducă după el, aşa cum se temuse Ser Jorah, să se grăbească în flăcări pentru a cere iertarea lui şi pentru a-l primi în ea pentru ultima dată, focul topind carnea de pe oasele lor până ce vor fi doar unul, pentru totdeauna.

Putea simţi mirosul de carne arsă, deloc altfel decât cel al cărnii de cal prăjindu-se deasupra vetrei. Rugul mugea în bezna tot mai adâncă precum o fiară uriaşă, înghiţind sunetele tot mai slabe ale ţipetelor lui Mirri Maz Duur şi trimiţând în sus limbi lungi de foc pentru a linge pântecul nopţii. Pe măsură ce fumul deveni tot mai gros, Dothrakii se dădură înapoi, tuşind. Pale uriaşe de foc portocaliu se unduiau ca flamurile în vântul infernal, buştenii şuierând şi pocnind, scântei strălucitoare se ridicau pe coama fumului pentru a pluti departe, în noapte, precum licuricii nou-născuţi. Căldura bătea aerul cu aripile sale uriaşe, roşii, alungându-i pe Dothraki înapoi, gonindu-l chiar şi pe Mormont, însă Dany rămase pe loc. Era sânge din sânge de dragon, iar focul era în ea.

Simţise acest lucru cu mult timp în urmă, se gândi ea, apropiindu-se cu un pas de învolburarea de flăcări, însă vatra nu-i fusese suficientă. Focul se zbătea înaintea ei precum femeile care dansaseră la nunta ei, răsucindu-se şi cântând şi întorcându-şi voalurile portocalii, galbene şi purpurii, înspăimântătoare la privit, totuşi plăcute, atât de plăcute, vii în căldura lor. Dany îşi deschise braţele spre ele, iar pielea ei se înroşi, strălucind. Şi asta-i tot o nunta, se gândi ea. Mirri Maz Duur tăcuse. Preoteasa o crezuse o copilă, însă copiii cresc şi învaţă.

Încă un pas şi Dany simţi căldura nisipului pe tălpile ei, chiar şi prin sandale. Transpiraţia îi curgea pe coapse şi între sâni, şiroindu-i pe obraji, acolo unde i se prelinseseră, cândva, lacrimile. Ser Jorah striga în spatele ei, însă el nu mai conta, doar focul mai însemna ceva. Flăcările erau aşa de frumoase, cele mai frumoase lucruri pe care le văzuse vreodată, fiecare un vrăjitor înveşmântat în galben şi oranj şi purpuriu, în mantii lungi, fumurii. Zări lei de foc vineţii şi şerpi galbeni şi inorogi de un albastru-deschis; văzu peşti şi vulpi şi monştri, lupi şi păsări strălucitoare şi copaci înfloriţi, fiecare mai frumos decât cei dinaintea lui. Văzu un cal, un armăsar măreţ, cenuşiu, din fum, coama sa curgând într-un nimb de flacără albastră. Da, dragostea mea, soarele şi stelele mele, da, încalecă acum, călăreşte acum.

Vesta sa începu să fumege, aşa că Dany o scutură de pe ea şi o lăsă să cadă la pământ. Pielea pictată izbucni dintr-odată în flăcări când ea se trase mai aproape de foc, cu sânii dezgoliţi, şiroaie de lapte curgând din sfârcurile ei roşii şi umflate. Acum, se gândi ea, acum, şi pentru o clipă îl zări pe Khal Drogo înaintea ei, călare pe armăsarul fumuriu, cu un bici de flăcări în mână. Îi zâmbi, iar biciul şerpui spre rug, şuierând.

Auzi o pocnitură, zgomotul pietrei sfărâmate. Podiumul din lemn, tufe şi iarbă începu să se îndoaie şi să se prăbuşească în el însuşi. Bucăţi de lemn arzând alunecară spre ea, iar Dany fu împroşcată cu cenuşă şi scântei. Şi atunci căzu pe pământ altceva, săltând şi rostogolindu-se, pentru a se opri la picioarele ei; o bucată de piatră ovală, palidă, cu vinişoare aurii, spartă şi fumegândă. Mugetul umplu lumea, dar firav sub şuierul focului, Dany auzi femeile ţipând şi copii strigând, uimiţi.

Numai cu moartea se poate plăti pentru viaţă.

Apoi se auzi al doilea pocnet, tare şi ascuţit, ca un tunet, fumul tremură şi se învolbură în jurul ei, iar rugul se strâmbă, buştenii explodară când focul le atinse inimile secrete. Auzi urletele cailor înspăimântaţi şi glasurile pe care Dothrakii le înălţaseră în strigăte de frică şi teroare, iar Ser Jorah o chema pe nume şi blestema. Nu, ar fi vrut ea să-i strige, nu, bunule cavaler, nu te teme pentru mine. Focul este al meu. Sunt Daenerys Stormborn, fiica dragonilor, mireasa dragonilor, mama dragonilor, nu vezi? Nu VEZI? Cu un muget de foc şi fum care ajunsese la zece metri în văzduh, rugul se prăbuşi şi se risipi în jurul ei. Fără teamă, Dany păşi înainte, în furtuna de foc, strigându-şi copiii. Cea de-a treia pocnitura fu mai zgomotoasă şi mai ascuţită, de parcă întreaga lume ar fi crăpat.

Când focul muri în cele din urmă, iar pământul se răci suficient de mult încât să se poată păşi pe el, Ser Jorah Mormont o găsi în mijlocul cenuşii, înconjurată de buşteni înnegriţi şi tăciuni aprinşi, bucăţi de oase de bărbat, de femeie şi de armăsar. Era goală, acoperită cu funingine, cu hainele transformate în cenuşă, iar frumosul ei păr era ars… dar era nevătămată.

Dragonul auriu sugea de la sânul ei stâng, iar cel verde cu arămiu de la cel drept. Braţele ei îi ţineau aproape. Fiara neagră cu purpuriu îi acoperea umerii, gâtul ei lung şi şerpuitor încolăcindu-i-se sub bărbie. Când îl văzu pe Jorah, îşi ridică botul şi-l privi cu ochii roşii precum cărbunii aprinşi.