George Martin: Urzeala tronurilor

— Aşa ne-am gândit cu toţii, doamna mea, zise Galbart Glover.

Consiliul de război se adună în Marea Sală, la patru mese lungi, din bârne, aranjate într-un careu. Lordul Hoster era prea slăbit ca să ia parte, adormit în balconul său, visând la soarele de pe râurile tinereţii sale. Edmure şedea în jilţul înalt al familiei Tully, cu Brynden Peşte Negru alături, iar stegarii tatălui său erau aliniaţi la dreapta şi la stânga, de-a lungul meselor laterale. Vestea victoriei de la Riverrun ajunsese la lorzii fugiţi ai Tridentului, aducându-i înapoi. Karyl Vance intră; acum era lord, tatăl său murise sub Dintele Aurit. Ser Marq Piper era cu el, îl aduseseră şi pe Darry, fiul lui Ser Raymun, un băiat nu mai mare decât Bran. Lordul Jonos Bracken venise de la ruinele din Stone Hedge, radios şi lăudăros, şi luă loc cât mai departe de Tytos Blackwood.

Lorzii din nord şedeau pe partea cealaltă, cu Catelyn şi Robb faţă-n faţă cu fraţii ei. Erau mai puţini. Marele Jon şedea la stânga lui Robb, iar apoi urma Theon Greyjoy; Galbart Glover şi Lady Mormont se aflau la dreapta lui Catelyn. Lordul Rickard Karstark, sfrijit şi cu ochii goi în jalea sa, se aşeză ca un om în plin coşmar, cu barba lungă, nepieptănată şi nespălată. Lăsase doi fii morţi în Pădurea Şoaptelor, iar despre cel de-al treilea nu se mai ştia nimic, cel mai mare, care condusese suliţaşii lui Karstark împotriva lui Tywin Lannister la Furca Verde.

Disputele se întinseră până târziu în noapte. Fiecare lord avea dreptul la cuvânt, şi cuvântară… şi strigară, blestemară, linguşiră, glumiră, se târguiră, dădură cu cănile de bere în masă, ameninţară şi plecară, reveniră mohorâţi sau zâmbind. Catelyn rămase şi-i ascultă pe toţi.

Roose Bolton strânsese laolaltă rămăşiţele înfrânte ale celeilalte armate la capătul drumului. Ser Helman Tallhart şi Walder Frey încă mai ţineau Gemenii. Armata Lordului Tywin traversase Tridentul şi se îndrepta spre Harrenhal. În ţinut erau doi regi. Doi regi şi nici o înţelegere.

Mulţi dintre lorzii-stegari voiau să plece imediat în marş spre Harrenhal, să-l înfrunte pe Lordul Tywin şi să termine pentru totdeauna cu dominaţia Lannisterilor. Tânărul şi înfierbântatul Marq Piper îndemnă, în loc de asta, la o lovitură la apus de Casterly Rock. Totuşi, alţii sfătuiră să aibă răbdare. Riverrun se afla de-a curmezişul liniilor de aprovizionare ale Lannis terilor, arătă Jason Mallister; puteau să tragă de timp, împiedicându-l pe Lordul Tywin să primească trupe proaspete şi provizii în vreme ce ei îşi întăreau apărarea şi-şi odihneau oamenii istoviţi. Lordul Blackwood nu acceptă nimic din toate astea. Ar trebui să termine ce începuseră la Pădurea Şoaptelor. Să plece în marş spre Harrnenhal şi să zdrobească armata lui Roose Bolton. Ceea ce cerea Blackwood contrazicea, ca întotdeauna, Bracken; Lordul Jonos Bracken ajunse să insiste că ar trebui să jure cu toţii credinţă Regelui Renly şi să se deplaseze spre sud pentru a i se alătura.

— Renly nu este rege, spuse Robb. Era pentru prima dată când fiul ei luase cuvântul. La fel ca tatăl lui, ştia să asculte.

— Doar nu aveţi intenţia de a-l susţine pe Joffrey, lordul meu, zise Galbart Glover. El l-a trimis la moarte pe tatăl dumneavoastră.

— Asta-l demonizează, răspunse Robb. Nu ştiu însă ce anume face din Renly un rege. Joffrey este încă fiul cel mai mare al lui Robert, fiu adevărat, aşa că tronul este, pe bună dreptate, al lui prin toate legile regatului. Dacă însă moare, şi voi avea grijă să se întâmple asta, are un frate mai tânăr. Tommen este următorul la succesiune, după Joffrey.

— Tommen e tot un Lannister, i-o tăie Ser Marq Piper.

— După cum spui, zise Robb tulburat. Totuşi, dacă nici unul dintre ei nu este rege, cum ar putea fi Lordul Renly? El e fratele mai mic al lui Robert. Bran nu poate deveni Lord de Winterfell înaintea mea, aşa că Renly nu poate fi rege înaintea Lordului Stannis.

Lady Mormont se arătă de acord.

— Lordul Stannis are mai multe drepturi de a cere coroana.

— Renly este cel încoronat, făcu Marq Piper. Highgarden şi Capătul Furtunii îi susţin pretenţiile, iar Dornishienii nu se vor codi nici ei. Dacă Winterfell şi Riverrun i se alătură, va avea cinci dintre cele şapte mari Case în sprijinul său. Şase, dacă Arrynii se pun în mişcare! Şase împotriva Castelului! Lorzii mei, în termen de un an, capetele lor sta în vârful ţepuşelor, regina şi băiatul-rege, Lordul Tywin, Pezevenghiul, Regicidul, Ser Kevan, toţi! Asta vom câştiga dacă ne alăturăm Regelui Renly. Ce ar putea avea Lordul Stanim împotrivă, ca să fie nevoie să renunţăm la asta?

— Dreptul, spuse Robb cu încăpăţânare. Catelyn se gândi atunci că, aşa cum o spusese, semăna în mod ciudat cu tatăl său.

— Deci vreţi să ne declarăm pentru Stannis? întreba Edmure.

— Nu ştiu, făcu Robb. M-am rugat ca să ştiu ce să fac, însă zeii nu mi-au răspuns. Lannisterii l-au ucis pe tata ca pe un trădător, iar noi ştim că a fost o minciună, însă Joffrey este regele de drept şi noi am luptat împotriva lui, deci suntem trădători.

— Tatăl meu ar sugera prudenţă, glăsui bătrânul Ser Stevron cu zâmbetul de nevăstuică al unui Frey. Staţi, să-i lăsăm pe aceşti doi regi să-şi facă ei urzeala tronurilor. Când vor termina cu luptele, ne putem lăsa într-un genunchi înaintea învingătorului, sau să ne opunem lui, după cum vom alege. Cu Renly înarmat, se pare că Lordul Tywin va agrea un armistiţiu… şi reîntoarcerea în siguranţă a fiului său. Nobili lorzi, lăsaţi-mă să merg la el la Harrenhal şi să aranjez termeni convenabili şi răscumpărări…

Un muget de proteste îi acoperi vocea.

— Laşule! tună Marele Jon.

— Cerşirea unui armistiţiu ne-ar face să părem slabi, declară Lady Mormont.

— Răscumpărările să fie blestemate, nu trebuie să-l cedăm pe Regicid, strigă Rickard Karstark.

— De ce nu o pace? întrebă Catelyn.

Lorzii se uitară spre ea, însă ea simţi doar ochii lui Robb, ai lui şi numai ai lui.

— Doamna mea, mi l-au ucis pe tata, soţul vostru, spuse el sumbru. Îşi scoase din teacă sabia lungă şi o puse pe masă înaintea sa, cu oţelul lucios pe lemnul aspru. Aceasta-i singura pace pe care o ofer Lannisterilor.

Marele Jon îşi mugi aprobarea şi alţii îşi alăturară glasurile, strigând şi trăgându-şi săbiile, lovind cu pumnii în masă. Catelyn aşteptă până ce se liniştiră.

— Lorzii mei, le spuse atunci, Lordul Eddard a fost seniorul vostru, însă eu am împărţit patul cu el şi i-am zămislit copiii. Credeţi că-l iubesc mai puţin decât oricare dintre voi? Vocea aproape că i se frânse de durere, însă Catelyn inspiră adânc şi-şi reveni. Robb, dacă sabia aceea l-ar putea aduce înapoi, nu te-aş lăsa să o bagi niciodată înapoi în teacă până când Ned n-ar sta din nou alături de mine… Însă el nu mai e, iar sute de Păduri ale Şoaptelor nu vor schimba asta. Ned nu mai e, nici Daryn Hornwood şi vitejii fii ai Lordului Karstark şi mulţi alţi bărbaţi bravi pe lângă ei, şi nici unul dintre ei nu se va mai întoarce printre noi. Câţi morţi trebuie sa mai avem?

— Sunteţi femeie, doamna mea, tună Marele Jon cu vocea gravă. Femeile nu înţeleg aceste lucruri.

— Reprezentaţi sexul slab, zise Lordul Karstark, cu cute de durere proaspăt săpate pe chip. Un bărbat are nevoie de răzbunare.

— Daţi-mi-o pe Cersei Lannister, Lord Karstark, şi veţi vedea cât de slaba poate fi o femeie, răspunse Catelyn. Poate că nu înţeleg tacticile şi strategiile… Însă înţeleg zădărnicia. Am plecat la război când armatele Lannisterilor dăduseră iama în ţinuturile riverane, iar Ned era prizonier, acuzat în mod fals de trădare. Am luptat ca să ne apărăm şi ca să obţinem libertatea lordului meu. Ei bine, primul lucru a fost făcut, iar celălalt se află pe veci dincolo de puterea noastră. Îl voi plânge pe Ned până la sfârşitul zilelor mele, însă trebuie să mă gândesc la viaţă. Îmi vreau fiicele înapoi, iar regina încă le ţine, Dacă va trebui să-i schimb pe cei patru Lannisteri ai noştri pentru cele două Stark ale lor, am să spun că am făcut târgul vieţii mele şi le voi mulţumi zeilor. Te vreau în siguranţă, Robb, domnind la Winterfell din jilţul tatălui tău. Vreau să-ti trăieşti viaţa, să săruţi o fată şi să te însori şi să zămisleşti un fiu. Vreau să scriu sfârşitul acestei poveşti. Vreau să plec acasă, lorzii mei, şi să-mi plâng soţul.