Roger Zelazny - Domn al Luminii

Renfrew mai înghiţi un strop de apă.

— „Astfel, pomii buni aduc roade bune…”{ Evanghelia după Matei, 7:17} spuse el. O voinţă mai mare decât a mea a hotărât ca eu să mor în braţele lui Buddha, a hotărât pentru această lume Calea asta… Dă-mi binecuvântarea ta, o, Gautama. Mor acum…

Sam îşi lăsă capul în jos.

— „Vântul suflă spre miazăzi şi se întoarce spre miazănoapte. Cutreieră necontenit şi adierea i se întoarce iar, potrivit legilor ei. Râurile se scurg toate în mare şi, totuşi, marea nu se umple. În locul de unde izvorăsc, acolo se întorc râurile iarăşi… Lucrul care a fost, acela va mai fi, şi ceea ce se face, aceea se va mai face… Nu este nici o amintire a lucrurilor de dinainte, după cum nu va fi vreo amintire nici a lucrurilor ce stau să vină pentru cele ce vor veni după aceea…”{ Eclesiastul 1:6,7,9,11}

Apoi îl acoperi pe Cel Negru cu mantia lui cea albă, pentru că acela murise.

Jan Olvegg se născu într-o iesle din oraş. Sam trimise după Kubera şi după Narada, să vină să-l întâlnească la Sala Karmei, pentru că se părea că Olvegg nu avea să rămână mult în viaţă în actualul lui trup.

Când pătrunseră în sală, Kubera se împiedică de un cadavru ce zăcea sub arcada intrării.

— Cine?… întrebă el.

— Un Maestru.

Alţi trei purtători ai roţii galbene zăceau pe coridorul ce ducea la camerele de transfer. Toţi purtau arme.

Găsiră încă unul lângă instalaţii. Împunsătura unei săbii îl nimerise exact în centrul cercului galben şi arăta precum o ţintă intens folosită. Gura îi era deschisă pentru ţipătul pe care nu-l mai slobozise niciodată.

— Să fi făcut asta oamenii din oraş? întrebă Narada. Maeştrii deveniseră din ce în ce mai nepopulari în ultimii ani. Poate că s-au folosit de nebunia bătăliei…

— Nu, zise Kubera, ridicând pânza pătată ce acoperea trupul de pe masa de operaţie, uitându-se la el şi lăsând-o iar să cadă. Nu, nu oamenii din oraş au fost.

— Atunci, cine?

Aruncă o privire înapoi către masă.

— Brahma, zise el.

— Oh!

— Careva i-a spus, probabil, lui Yama că nu poate folosi maşinăria pentru a încerca un transfer.

— Atunci, unde-i Yama?

— N-am idee. Dar mai bine am lucra repede, dacă vrem s-o scoatem la cap cu Olvegg.

— Da. Haide!

Tânărul cel înalt pătrunse cu paşi mari în Palatul Karmei şi întrebă de Domnul Kubera. Purta o suliţă lungă, strălucitoare, pe umăr şi nu încetă să umble de colo-colo, cât timp aşteptă.

Kubera intră în cameră, aruncă o privire la suliţă, la tânăr şi spuse doar un cuvânt.

— Da, sunt Tak, răspunse suliţaşul. Altă suliţă, alt Tak. Nu mai era nici o nevoie să rămân maimuţă, prin urmare n-am mai rămas. Vremea plecării este aproape, aşa că am venit să-mi iau rămas bun… De la tine şi de la Ratri…

— Unde te duci, Tak?

— Aş vrea să văd restul lumii, Kubera, înainte să reuşeşti tu să mecanizezi toată vraja din ea.

— Ziua aceea nu este deloc aproape, Tak. Lasă-mă să te conving să mai stai o vreme…

— Nu, Kubera. Mulţumesc, dar căpitanul Olvegg este nerăbdător s-o ia din loc. El şi cu mine plecăm împreună.

— Încotro o s-o luaţi?

— Răsărit, apus… Cine ştie? Spre acea parte de lume care ne va face cu mâna. Spune-mi, Kubera, cine stăpâneşte acum carul tunetului?

— Iniţial, i-a aparţinut lui Shiva, desigur. Dar acum nu mai există nici un Shiva. Brahma l-a folosit mult timp…

— Dar acum nu mai există nici un Brahma. Cerurile sunt pentru prima oară fără nici unul dintre ei — de când domneşte Vishnu Conservatorul. Aşa că…

— Yama l-a construit. Dacă aparţine cuiva, lui îi aparţine…

— Iar lui nu-i foloseşte la nimic, încheie Tak. Aşa că mă gândesc să-l împrumutăm noi, Olvegg şi cu mine, pentru călătoria noastră.

— Cum adică lui nu-i foloseşte la nimic? Nimeni nu l-a văzut în astea trei zile, după bătălie…

— Salut, Ratri, zise Tak.

Zeiţa nopţii intră în încăpere.

— „Păzeşte-ne de lupoaică şi de lup, şi ocroteşte-ne de hoţ, o, Noapte, şi fii aşa de bună şi treci.”

Se înclină, iar ea îl atinse pe creştet.

Apoi el o privi în faţă şi, pentru un splendid moment, zeiţa umplu spaţiul, până în adâncuri şi până în înalturi. Strălucirea ei izgoni întunericul…

— Trebuie să plec, zise el. Mulţumesc, vă mulţumesc pentru binecuvântările voastre.

Se întoarse repede şi porni spre uşă.

— Aşteaptă! zise Kubera. Ai vorbit despre Yama. Unde se află?

— Caută-l la Hanul Găina-de-Foc-cu-Trei-Capete, spuse Tak peste umăr, dacă trebuie într-adevăr să-l cauţi. Poate-ar fi mai bine să aştepţi până te caută el pe tine, totuşi.

După care, Tak plecă.

Când Sam se apropie de Palatul Karmei, îl văzu pe Tak grăbind în jos pe trepte.

— Tak, o bună dimineaţă ţie! strigă el, dar Tak nu-i răspunse până când fu aproape să se ciocnească de el.

Se opri brusc şi-şi acoperi ochii, parcă ferindu-i de lumina soarelui.

— Doamne! Bună dimineaţa!

— Încotro te grăbeşti, Tak? Tocmai ţi-ai încercat noul trup şi ai ieşit să-ţi iei masa de dimineaţă?

Tak râse mânzeşte.

— Cam aşa ceva, Doamne Siddhartha. Am o întâlnire cu aventura.

— Aşa am auzit şi eu. Am vorbit cu Olvegg aseară… Drum bun, în călătoria voastră!

— Vroiam să-ţi spun că ştiam că ai să câştigi. Ştiam că ai să găseşti răspunsul.

— Nu a fost răspunsul, dar un răspuns a fost şi n-a însemnat mare lucru, Tak. A fost numai o bătălie mică. O puteau face foarte bine şi fără mine.

— Mă refer, zise Tak, la tot. Ai fost prezent în tot ce-a condus la asta. A trebuit să fii aici.

— Cred că am fost… Da, cred într-adevăr că am fost… Ceva reuşeşte întotdeauna să mă atragă lângă copacul asupra căruia urmează să se abată fulgerul.

— Soarta, Doamne.

— Mai degrabă o întâmplătoare conştiinţă socială şi comiterea unei greşeli corecte, mă tem.

— Ce vei face acum, Doamne?

— Nu ştiu, Tak. Încă nu m-am hotărât.

— Vii cu Olvegg şi cu mine? Să colinzi cu noi prin lume? Să guşti aventura împreună cu noi?

— Mulţumesc, nu. Sunt obosit. Poate cer vechea ta slujbă şi devin Sam al Arhivelor.

Tak chicoti iar.

— Mă îndoiesc. Să ne vedem cu bine, Doamne. La revedere, acum.

— La revedere… E ceva…

— Ce?

— Nimic. Pentru o clipă, un gest al tău mi-a amintit de cineva cunoscut, cineva de demult. Nu-i nimic. Noroc!

Îl bătu pe umăr şi păşi pe lângă el.

Tak grăbi pasul.

Hangiul îi spuse lui Kubera că, într-adevăr, aveau un oaspete care se potrivea cu descrierea aceea, la etaj, camera din fund, dar poate că nu era bine să fie deranjat.

Kubera urcă la etaj.

Nu răspunse nimeni la bătaia lui, aşa că încercă uşa.

Era încuiată pe dinăuntru, aşa că începu să bată cu pumnul.

În cele din urmă, auzi vocea lui Yama:

— Cine e?

— Kubera.

— Pleacă de-aici, Kubera.

— Nu, deschide! Altfel, aştept la uşă până când ieşi.

— Atunci, stai o clipă.

După o vreme, auzi un drug ridicat şi uşa se crăpă câteva degete.

— Nici un iz de băutură în răsuflarea ta, prin urmare aş zice că-i vorba de vreo fetişcană.

— Nu, spuse Yama privindu-l prin uşă. Ce doreşti?

— Să aflu ce-i în neregulă. Să te ajut, dacă pot.

— Nu poţi, Kubera.