Philip Dick - Omul din castelul înalt

Nu avea de citit nici o linie, nici un nouă, nici un şase, era staţionar. Aşa că terminase. Nu se trecea într-o a doua hexagrama.

O altă întrebare, aşadar. Pregătindu-se, spuse cu voce tare:

— Am s-o mai văd pe Juliana?

Nevastă-sa. Sau mai bine zis, fosta nevastă. Juliana divorţase de el cu un an în urmă şi nu o mai văzuse de luni de zile; de fapt nici măcar nu ştia unde locuia. Evident, părăsise San Francisco. Poate chiar S.P.A. Prietenii lor comuni fie nu ştiau, fie nu-i spuneau despre ea.

Mânui preocupat beţele de codiţa-şoricelului, cu ochii ţintă la semne. De câte ori întrebase despre Juliana, despre una sau alta? Uite hexagrama, zămislită prin jocul întâmplării de tulpinile uscate de plantă. Întâmplare, şi totuşi având rădăcini în momentul în care trăia el, în care viaţa lui era legată laolaltă cu toate celelalte vieţi şi particule din univers. Hexagrama necesară, descriind în aşezarea limbilor ei frânte şi continue situaţia. El, Juliana, fabrica de pe Gough Street, Misiunile Comerciale care conduceau, explorarea planetelor, miliardele de grămăjoare chimice din Africa, acum nici măcar cadavre, năzuinţele a mii şi mii din jurul lui în cartierele suprapopulate, de cocioabe, din San Francisco, creaturile demente din Berlin, cu feţele lor calme şi planurile lor diabolice — toate unite în acest moment al distribuirii beţişoarelor de coada-şoricelului pentru a se alege exact sentinţa potrivită dintr-o carte care a apărut în al treisprezecelea secol dinaintea lui Cristos. O carte creată de înţelepţii Chinei într-un răstimp de cinci mii de ani, pritocită, superbă cosmologie — şi ştiinţă — codificată înainte ca Europa să fi învăţat măcar să facă împărţiri.

Hexagrama. Inima i se opri. Patruzeci şi patru. Kou. Venind la Întâlnire. Judecata ei liniştitoare. Fecioara este puternică. Să nu te însori cu o asemenea fecioară. O mai obţinuse în legătură cu Juliana.

Oy vey, se gândi, lăsându-se pe spate. Aşadar nu era bună pentru mine; ştiu. N-am întrebat asta. De ce trebuie oracolul să-mi amintească? Un ghinion că am întâlnit-o şi că am iubit-o şi că o iubesc.

Juliana — cea mai arătoasă femeie cu care se însurase vreodată. Sprâncene şi păr negru tăciune: urme de sânge spaniol, distribuite sub formă de culoare pură, până şi la buze. Mersul ei elastic, neauzit; avea sandale uzate care îi rămăseseră din liceu. De fapt toate hainele ei aveau un aspect ponosit şi dădeau impresia clară că sunt vechi şi spălate des. Fuseseră amândoi atâta timp fără bani încât, în ciuda înfăţişării ei, trebuise să poarte un jerseu din bumbac, jachetă încheiată cu fermoar, bluză din pânză maronie şi ciorapi trei-sferturi; şi-l urâse pe el şi situaţia lor, pentru că o făcuse să arate, spusese asta, ca o jucătoare de tenis sau (mai rău) ca una care aduna ciuperci prin pădure.

Dar mai presus de orice, fusese atras la început de expresia ei aiurită; fără nici un motiv, Juliana saluta necunoscuţii cu un zâmbet plictisit, prevestitor de rele, gen Mona Lisa, punându-i în dificultate, dacă să-i răspundă sau nu. Şi era atât de atrăgătoare încât de cele mai multe ori îi dădeau bună ziua, cuvinte pe care Juliana le lăsa să alunece pe lângă ea. La început se gândise că nu era decât o privelişte neplăcută, dar în cele din urmă hotărâse că dovedea o desăvârşită, altfel bine ascunsă, prostie, sădită în ea. Aşa că până la urmă semnalizarea ei către necunoscuţii pe care-i saluta îl enervase, la fel ca şi stilul ei de a veni şi a pleca tăcut, ca o plantă, gen sunt-într-o-misiune- secretă. Dar chiar şi atunci, către sfârşit, când se certau atât de des, el încă tot nu vedea în ea altceva decât o invenţie directă, copie a lui Dumnezeu, picată în viaţa lui din raţiuni pe care nu avea să le afle niciodată. Şi din această pricină — un fel de intuiţie ori credinţă în privinţa ei — nu se putea împăca cu gândul că o pierduse.

Părea atât de aproape, chiar acum… ca şi cum ar mai fi avut-o. Fantoma ei, încă prezentă în viaţa lui, lipăind cu picioarele goale prin camera lui, ori de câte ori citea oracolul.

Aşezat pe pat, înconjurat de dezordinea deprimantă, pregătindu-se să iasă şi să-şi înceapă ziua, Frank Frink se întrebă cine oare, în vastul şi complicatul San Francisco, mai consultă în acest moment oracolul. Şi căpătau oare răspunsuri la fel de triste ca ale lui? Le era Momentul tot atât de potrivnic ca şi lui?

DOMNUL NOBOSUKE TAGOMI consulta Cartea a Cincea a Înţelepciunii, atribuită lui Confucius, oracolul taoist denumit, de secole, I Ching sau Cartea Schimbărilor. În acea zi, la amiază, începuse să se teamă de întâlnirea cu domnul Childan, care urma să aibă loc peste două ore.

Birourile lui, de la etajul douăzeci al Nippon Times Building-ului de pe Taylor Street dădeau către Bay [16] Golful din San Francisco . Prin peretele din sticlă putea urmări cum intră vapoarele, trecând pe sub Golden Gate Bridge. În acel moment, dincolo de Alcatraz [17] Insulă în Golful San Francisco, pe care se află o veche fortăreaţă, fostă închisoare a Statelor Unite , se vedea un cargou, dar domnului Tagomi nu-i păsa. Ducându-se către perete, coborî jaluzelele din bambus asupra priveliştii. Încăpătorul birou central se întunecă; nu trebuia să fie înconjurat de lumina puternică de afară. Acum putea gândi mai limpede.

Nu-i stătea lui în putere, hotărî, să-i facă pe plac clientului. Indiferent cu ce venea domnul Childan, clientul nu avea să fie impresionat. Hai să spunem lucrurilor pe nume. Dar putea evita să devină nemulţumit, cel puţin.

Ne putem abţine de la a-l insulta cu un dar mucegăit.

Clientul avea să ajungă în curând pe aeroportul din San Francisco, la bordul noii şi apreciatei rachete germane, Messerschmitt 9-E. Domnul Tagomi nu călătorise niciodată cu o asemenea navă; când va face cunoştinţă cu domnul Baynes, va trebui să aibă grijă să pară blasé, oricât de mare se va vădi a fi racheta.

Acum, la treabă. Se postă în faţa oglinzii de pe peretele biroului şi-şi compuse o figură calmă, uşor plictisită, cercetându-şi propriile trăsături reci, pentru a nu se da de gol. Da, domnule Baynes, foarte zgomotos, domnule. Nu se poate citi. Dar, la urma urmei, zborul de la Stockholm la San Francisco nu durează decât patruzeci şi cinci de minute. După care, poate, o vorbă despre eşecurile tehnice ale germanilor? Presupun că aţi auzit la radio. Prăbuşirea aceea deasupra Madagascarului. Trebuie să spun că ar fi ceva de zis în sprijinul vechilor avioane, cu motor cu piston.

Esenţial de evitat politica. Pentru că nu cunoştea vederile domnului Baynes în legătură cu cele mai importante evenimente ale zilei. Fiind suedez, domnul Baynes o fi neutru. Cu toate astea, alesese Lufthansa în loc de S.A.S. O stratagemă prudentă… Domnule Baynes, se vorbeşte că Herr Bormann este cam bolnav. Că Partei va alege la toamnă un nou Cancelar al Reich-ului. Numai zvonuri? Câte secrete, domnule, între Pacific si Reich.

În mapa de pe biroul lui, tăieturi din New York Times, dintr-un recent discurs al domnului Baynes. Domnul Tagomi îl studia acum critic, aplecându-se, din cauza unui uşor defect de corecţie al lentilelor lui de contact. Discursul avea de a face cu nevoia de a explora încă o dată — a nouăzeci şi noua oară? — Luna, în căutarea unor surse de apă. "Poate că rezolvăm totuşi această dilemă care ne frânge inimile", era citat domnul Baynes. "Cel mai apropiat vecin al nostru şi deocamdată cel mai neutilizat, cu excepţia scopurilor militare." Sic! se gândi domnul Tagomi, folosind un cuvânt latin, elevat. Un indiciu în privinţa domnului Baynes. Pare a dezaproba tot ce-i militar. Domnul Tagomi luă, mental, notă.