Philip Dick - Omul din castelul înalt

— Eu unul, zise bărbatul, prefer arta citadină.

— Da, făcu Childan cu entuziasm. Ascultaţi, domnule. Am o pictură murală, din anii '30, pe lemn, patru panouri, înfăţişându-l pe Horace Greeley [7] Ziarist şi lider politic american (1811–1872) , piesă de colecţie de valoare inestimabilă.

— O, făcu bărbatul cu ochii lui negri în flăcări.

— Şi un fonograf Victrola, de la 1920, montat într-o comodă lăcuită.

— O!

— Şi, domnule, ascultaţi: pictură înrămată, semnată de Jean Harlow [8] Actriţă americană din perioada filmului mut (1911–1937) .

Bărbatul făcu ochii mari.

— Facem aranjamentele? întrebă Childan, prinzând corect momentul psihologic. Îşi scoase din buzunarul interior al hainei pixul şi carneţelul.

— Am să-mi notez numele şi adresa dumneavoastră, domnule şi doamnă.

După aceea, când perechea ieşi agale din magazinul lui, Childan stătu, cu mâinile la spate, privind în stradă. Bucurie. Dacă toate zilele de afaceri ar fi ca asta… dar era mai mult decât o afacere, era succesul magazinului lui. A fost o şansă să intre într-o relaţie socială cu o tânără pereche de japonezi, acceptat mai degrabă ca om decât ca yankeu, sau şi mai bine, ca negustor de obiecte de artă. Da, tinerii de azi, din generaţia care se ridică acum, care nu-şi aduc aminte de vremurile dinainte de război sau chiar de războiul însuşi — erau speranţa omenirii. Diferenţele dintre poziţiile sociale nu aveau semnificaţie pentru ei.

Se va sfârşi, se gândi Childan. Cândva. Însăşi ideea de poziţie socială. Nici guvernanţi, nici guvernaţi — oameni.

Şi totuşi tremura de frică, imaginându-se cum le va bate la uşă. Îşi examină însemnările. Familia Kasoura. Odată înăuntru, fără îndoială, i s-ar oferi ceai. Ar face oare totul cum se cuvine? Ar şti gestul şi vorbele potrivite fiecărui moment? Ori s-ar umple de ruşine, ca un barbar, prin cine ştie ce greşeală nefericită?

Pe fată o chema Betty. Câtă înţelegere pe chipul ei, se gândi. Ochii blânzi, plini de simpatie. Desigur, chiar şi în timpul scurt cât a stat în magazin, îi citise năzuinţele şi neîmplinirile.

Speranţele lui… se simţi deodată ameţit. Ce aspiraţii vecine cu nebunia, dacă nu sinucigaşe, avea el? Dar, se ştia, relaţiile dintre japonezi şi yankei, în general, erau între bărbaţi japonezi şi femei yankee. Asta… ideea îl făcu să-şi piardă curajul. Şi mai era şi măritată. Îşi goni din minte procesiunea gândurilor involuntare şi începu să deschidă preocupat poşta de dimineaţă.

Descoperi că încă îi tremurau mâinile. Apoi îşi aduse aminte de întâlnirea de la ora două, cu domnul Tagomi; în acel moment, mâinile încetară să-i mai tremure şi nervozitatea i se transformă în hotărâre. Trebuie să fac o propunere acceptabilă, îşi spuse. Unde? Cum? Ce? Un telefon. Ponturi. Abilitate în afaceri. Să facă rost de un Ford 1929 perfect recondiţionat, inclusiv capotă din material textil (negru). Un avion trimotor de poştă, original, nou-nouţ, ambalat cu totul, descoperit într-un hangar din Alabama etc. Să scoată la iveală capul mumificat al domnului B. Bill [9] Buffalo Bill (1848–1917), figură aproape legendară americană, ţintaş redutabil , cu tot cu fire de păr alb, senzaţional produs artizanal american. Să fac să circule reputaţia mea de fin cunoscător prin tot Pacificul, nelăsând deoparte nici Home Islands [10] Japonia .

Ca să se inspire, aprinse o ţigară cu marihuana, excelenta marcă Land-O-Smiles.

În camera lui de pe Hayes Street, Frank Frink stătea întins în pat, întrebându-se cum să se scoale. Soarele strălucea prin jaluzele peste mormanul de haine căzute pe duşumea. Ca şi ochelarii. Să calce pe ele? Să încerce să ajungă la baie pe cealaltă rută, se gândi. Târâş sau de-a rostogolul. Capul îl durea, dar nu era trist. Nu te uita niciodată înapoi, hotărî. Ora? Ceasul pe servantă. Unsprezece treizeci! Doamne! De-ar rămâne tot întins.

Sunt concediat, se gândi.

Ieri, o făcuse lată la fabrică. Vorbise gura fără el în faţa domnului Wyndam-Matson, care avea o faţă turtită ca o farfurie şi un nas à la Socrate, inel cu diamant, şi fermoare din aur la prohab. Cu alte cuvinte, o putere. Un tron. Gândurile lui Frink o luară razna, ameţite.

Da, se gândi, iar acum mă vor pune pe lista neagră; cunoştinţele mele practice n-au nici o valoare — n-am nici o căutare. Cincisprezece ani de experienţă. Duşi.

Iar acum ar trebui să se prezinte la Comisia de Atestare a Muncitorilor pentru a i se revizui încadrarea. Cum el nu fusese niciodată în stare să înţeleagă relaţiile lui Wyndam-Matson cu pinocii — guvernul marionetă, format din albi, de la Sacramento — nu-i putea aprecia fostului lui patron puterea de a influenţa adevărata autoritate, pe japonezi. C.A.M. [11] Comisia de Atestare a Muncitorilor era administrată de pinoci. Ar avea de-a face cu patru sau cinci mutre dolofane, de albi între două vârste la ordinele lui Wyndam-Matson. Dacă nu reuşea să obţină atestarea acolo, trebuia să-şi facă drum la una dintre Misiunile Comerciale de Import-Export care îşi aveau sediul în Tokyo şi care avea ofiţeri pretutindeni în California, Oregon, Washington şi în părţile din Nevada incluse în Statele Pacifice ale Americii. Iar dacă acolo rata cu succes pledoaria…

Stând întins în pat şi privind la vechea lustră din tavan, prin minte îi bântuiau planuri peste planuri. Se putea, de pildă, strecura dincolo, în Statele Munţilor Stâncoşi. Dar erau în relaţii destul de bune cu S.P.A. şi ar putea fi extrădat. Dar în Sud? Corpul i se scutură de oroare. Uh! Asta nu. Ca alb, ar avea spaţiu din belşug, de fapt mai mult decât are aici, în S.P.A. Dar… nu-i trebuia genul ăla de spaţiu.

Şi, cel mai rău, Sudul avea o sumedenie de legături economice, ideologice, şi Dumnezeu ştie mai de care, cu Reich-ul. Iar Frank Frink era evreu.

Frank Frink era numele lui original. Se născuse pe Coasta de Est, în New York, iar în 1941 fusese înrolat în armata Statelor Unite ale Americii, imediat după colapsul Rusiei. După ce japonezii luaseră Hawaii-ul, fusese trimis pe Coasta de Vest. Când s-a sfârşit războiul, se afla acolo, de partea japoneză a liniei de demarcaţie. Şi tot aici se afla şi azi, după cincisprezece ani.

În 1947, în Ziua Capitulării, o luase razna, mai mult sau mai puţin. Urându-i pe japonezi aşa cum îi ura el, jurase să se răzbune; îşi îngropase armele din dotare la trei metri sub pământ, într-o pivniţă, înfăşurate şi unse bine, pentru ziua când avea să se ridice, împreună cu ai lui. Oricum, timpul avea darul să vindece multe, fapt pe care nu-l pusese la socoteală. Când se gândea acum la imensa baie de sânge, la epurările pinocilor şi ale stăpânilor lor se simţea ca şi cum, răsfoind un album pătat de timp, din vremea liceului, ar fi dat peste consemnarea aspiraţiilor adolescenţei sale. Frank "Peştişorul de aur" Frink va fi paleontolog şi făgăduieşte să se însoare cu Norma Prout. Norma Prout era schönes Mädchen [12] Fetiţă drăguţă (germ.) şi făcuse legământ de-adevăratelea să se însoare cu ea. Toate astea erau acum al naibii de departe, la fel de departe ca a-l asculta pe Fred Allen [13] Actor şi cântăreţ american (1894–1956), în vogă în anii 90 sau a vedea un film cu W. C. Fields [14] Actor american (1879–1946) de teatru şi film, considerat a fi cel mai mare comediant al lumii . Din 1947 încoace, probabil că văzuse sau vorbise cu şase sute de mii de japonezi, dar dorinţa de a violenta pe vreunul dintre ei sau pe toţi nu se materializase vreodată, după primele câteva luni. Pur şi simplu nu mai avea nici un rost.