Vladimir Savcenco - Uluitoarea descoperire a lui V. V. Krivosein

El tăcu. Tăceau și ceilalți doi. Krivoșein se ridică și făcu gânditor câțiva pași prin cameră.

— Nimic de zis, experiența a fost bine pregătită. Totul a fost gândit, chibzuit. Nu-i vorba de o crimă, de o întâmplare fatală, nu-i vorba de o gravă greșeală… Cum s-ar spune, omul a fost omorât după toate regulile artei! Dacă n-ai fi răsturnat rezervorul, el s-ar fi dizolvat. El s-a dizolvat și în afara rezervorului pentru că lichidul care-l îmbibase încetase să mai fie un circuit lichid organizator… El nu trebuia să rămână cu „coiful lui Monomah” pe cap, asta el Conectându-se la lichid, el s-ar fi putut dirija și fără el…

— Așa va să zică! Viktor Kraveț își înălță capul.

— Da. Această cască idioată vă era necesară doar ca să vă Conectați la „mașina-mamă”, și atât. În continuare creierul comandă nervii nemijlocit, și nu prin intermediul cablurilor și circuitelor… Și atunci când au început autooscilațiile nedirijate, această cască i-a fost fatală. Un obiect străin, de altă natură, aflat într-un lichid viu, e ca și cum ai vârî o suliță într-un ura!

— Da, dar de ce au început autooscilațiile? se amestecă în vorbă Adam. El se întoarse spre Kraveț. Ia spune, voi ați mai studiat acest proces după povestea cu iepurii și… cu mine?

— Nu. În cadrul ultimelor experiențe noi nu ne-am mai ocupat de ele. Toate transformările se dirijau bine cu ajutorul senzațiilor. Am mai arătat lucrul acesta. Nu pot să înțeleg, cum de a putut să-și piardă autodirijarea! S-a pierdut cu firea? În general, acest proces e înrudit cu zăpăceala… Dar de ce s-a zăpăcit?

— Trecerea cantității în calitate, supuse Adam. Cât timp voi v-ați cufundat mâna sau piciorul în lichid, existau puține „focare de defecțiuni” după care se poate controla și dirija pătrunderea circuitului lichid în corp. Era ca și cum ai fi stat de vorbă cu unul sau doi interlocutori. Dar când și-a scufundat tot corpul… în el există, desigur, mult mai multe asemenea focare decât într-o singură parte a corpului, și…

— În locul unei discuții decente s-a produs un adevărat vacarm, adăugă aspirantul. Și el s-a încurcat. E foarte posibil.

— Ia ascultați, voi, experților! Viktor Kraveț se uită furios la ei. Totdeauna când ceva iese altfel de cum trebuie, se găsesc o mulțime de oameni gata să trăncănească pe tema de ce n-a reușit și astfel să se afirme. „Eu am prevăzut! Eu am spus!” Dacă s-ar declanșa un război atomic, probabil că s-ar găsi și atunci oameni care, înainte de a se preface în scrum, ar mai apuca să exclame bucuroși: „Eu v-am spus că o să fie război atomic!” Sunteți atât de convinși că experiența n-a reușit tocmai datorită acestor deficiențe, încât ați avea curajul să vă cufundați în rezervor dacă deficiențele vor fi înlăturate?

— Nu, Victor Kraveț, spuse Krivoșein, nu. Nici unul dintre noi nu se va mai vârî în rezervor doar pentru a demonstra că are dreptate sau nu. Munca noastră e de altă natură. Va trebui, desigur, să ne băgăm în rezervor, și nu o dată, pentru că ideea e bună. Dar o vom face cu un risc minim și cu folos maxim…

Degeaba te înfierbânți! Voi ați compromis experiența. O asemenea experiență! Și era cât pe-aci să distrugeți toată munca și întreg laboratorul. Ați avut de toate și idei mărețe, și elanuri eroice, și descoperiri, și șovăieli, și strădanii calificate… V-a lipsit un singur lucru — prudența înțeleaptă! Poate că nu sunt eu cel mai indicat să vă fac reproșuri. Nici eu n-am fost mai breaz, m-am bazat pe întâmplare într-o experiență serioasă și era cât pe aci s-o mierlesc… Dar spune-mi, de ce nu m-ați chemat și pe mine de la Moscova, să iau parte la această experiență?

Viktor Kraveț îl privi cu o ușoară ironie.

— Cu ce ne-ai fi ajutat? Tu ai rămas în urmă în acest domeniu.

Aspirantul simți că se sufocă. După atâtea eforturi, să-ți fie dat să auzi una ca asta!

— Mare ticălos ești, Vitea, zise el cu o blândețe neobișnuită. E trist că trebuie să spun asta unui om care mi-e atât de apropiat informațional, dar tu ești pur și simplu o canalie. Va să zică, ca să mă trimiți la miliție, ca să scapi tu de răspundere penală, pentru asta sunt bun? Dar ca cercetător nu? El se întoarse spre fereastră.

— Ce legătură are răspunderea penală cu treaba aceasta? mormăi încurcat Viktor Kraveț. Trebuia salvată într-un fel munca…

Deodată sări ca ars. Dinspre fereastră se apropia Onisimov de el! Adam tresări și el, ridicând stupefiat capul.

— N-ați fi salvat nimic, Viktor Kraveț, spuse Onisimov cu o voce hârâită. Dacă șeful laboratorului n-ar fi învățat câte ceva la Moscova, ai fi stat acum pe banca acuzaților, cetățene pseudokraveț. Am avut ocazia să bag oameni la pușcărie și cu dovezi mai puține. E clar?

De data aceasta, aspirantul Krivoșein își reluă chipul în zece secunde. Practica își spunea cuvântul.

— Va să zică… Tu erai?! Tu m-ai eliberat? Ia stai… Cum faci tu asta?

— Te pomenești că biologia e cea care?!.. sări și Adam.

— Și biologia, și sistemologia… Krivoșein își masa liniștit obrajii. Spre deosebire de voi, eu îmi amintesc cum am fost în „mașina-mamă”.

— Spune-ne, cum faci tu asta! nu-l slăbea Kraveț.

— Am să vă spun, nu te frământa, totul la timpul său. Acum o să aplicăm aceste cunoștințe în munca cu „mașina-mamă”. Însă în ceea ce privește aplicarea lor în viață, va trebui să procedăm cu foarte multă atenție… Aspirantul se uită la ceas, apoi se întoarse spre Adam și Kraveț. E timpul să mergem. Haideți la laborator. O să analizăm experiența noastră la fața locului.

— Ce chestie!.. Ah, ce ți-e și cu savanții ăștia! Șeful miliției orășenești râdea și clătina din cap, în timp ce Matvei Appolonovici îi raporta despre „împrejurările pe deplin clarificate” ale incidentului de la Institutul de sistemologie. Prin urmare, în timp ce dumneata luai probe și… discutai cu academicianul, „cadavrul” a ieșit de sub mușama și s-a dus să se spele?

— Exact… Era amețit după lovitura primită în cap, tovarășe colonel.

— Desigur! Putea să facă orice poznă. Iar alături scheletul, parcă era un făcut! Iată ce înseamnă să studiezi prost locul incidentului, tovarășe Onisimov. Alexei Ignatievici ridică moralizator un deget. N-ai ținut seama de specific. Doar nu era o deplasare pe șosea sau un înecat, ci un laborator științific. Totdeauna găsești la ei acolo, dracu știe, ceva știință… Ai cam dat dovadă de neglijență, Matvei Appolonovici!

— „Să-i relatezi totul așa cum s-a petrecut? se întrebă întristat Onisimov. Nu. N-o să mă creadă”…

— Dar cum a putut doctorița de la „Salvare” să facă o asemenea gafă? Să ia drept mort un om viu? Întrebă cu voce tare colonelul. Oh, simt eu că nici ei nu stau prea strălucit cu procentul de vieți salvate. S-a uitat la el și ce și-a zis: Omul e în stare gravă, tot o să moară la clinică, măcar să nu le strice statistica.

— Poate că a greșit, pur și simplu, Alexei Ignatievici, îi luă mărinimos apărarea Onisimov. Stare de șoc, leșin adânc, vătămări corporale. Ce și-a zis…

— Posibil. Păcat că n-a fost acolo Zubato al nostru. El determină totdeauna decesul după existența petelor cadaverice. Și fără greș. Da… desigur, n-ar fi fost rău să ridicăm cu această afacere procentul de cazuri rezolvate. Ne-ar fi prins foarte bine acum, la sfârșit de semestru. Dar, mă rog, dă le naibii de procente! Principalul e că toți sunt sănătoși, că totul s-a terminat cu bine. E adevărat — el își ridică ochii spre Onisimov — există o oarecare nepotrivire în actele acestui Kraveț.