Vladimir Savcenco - Uluitoarea descoperire a lui V. V. Krivosein

— Să dea dumnezeu! O să vă informăm, probabil… Nu hotărăsc eu singur în această chestiune, dar o să vă informăm. Avem nevoie de dumneavoastră.

— Valentin Vasilievici, academicianul ridică din umeri, iertați-mă, nu cumva aveți de gând să hotărâți împreună cu practicantul dacă e cazul să mă admiteți și pe mine sau nu să particip la activitatea dumneavoastră?! După câte știu, la laborator nu mai există altcineva.

— Da, și cu dânsul… O, doamne! Krivoșein oftă semnificativ. Sunteți gata să acceptați ideea că mașina poate fabrica oameni, dar vă e cu neputință să admiteți că în această chestiune un simplu laborant s-ar putea să priceapă mai mult decât dumneavoastră! Fiindcă veni vorba, și Faraday a fost laborant, dar nimeni nu-și mai amintește astăzi al cui laborant a fost el… Cred că e bine, totuși, să vă pregătiți sufletește, Arkadi Arkadievici, ca atunci când veți veni să lucrați cu noi — și eu sper că veți veni! — să nu mai aveți acel crez academic, cum că voi sunteți părinții noștri, iar noi copiii voștri. Vom munci cu toții, și atât! Niciunul dintre noi nu e geniu, dar nici Hilobok nu e…

Își aruncă privirea spre Azarov și se opri uimit la mijlocul frazei. Academicianul zâmbea. Nu zâmbea atât de fotogenic ca în fața reporterilor, și nici atât de subtil ca atunci când pregătea o replică cu succes sigur la auditoriu, în cadrul consiliului științific sau la seminar, ci simplu și din tot sufletul. Datorită numeroaselor riduri, fața lui Arkadi Arkadievici nu arăta prea bine. Dar zâmbetul parcă îl întineri.

— Ia ascultă, spuse Azarov, mi-ai tras o asemenea chelfăneală, încât eu… Dar, mă rog! Sunt teribil de bucuros, că ești în viață!

— Și eu. Doar atât găsi de cuviință să-i răspundă Krivoșein.

— Și ce facem acum cu miliția?

— Cred că am să reușesc să… Dacă nu să-i bucur, cel puțin să-i liniștesc.

Krivoșein își luă rămas bun și plecă. Arkadi Arkadievici rămase multă vreme îngândurat, bătând darabana cu degetele pe cristalul biroului.

— M-da… spuse el în sfârșit.

Și nu mai adăugă nimic.

„De ce anume trebuie să mai țin seama? căuta să-și aducă aminte Krivoșein, în timp ce se îndrepta către stația de troleibuz. Aha, am găsit!”

«… 30 mai. E totuși foarte interesant să reconstitui totul. Va să zică, mergeam cu viteza obișnuită de plimbare — 60 kilometri pe oră. Idiotul acela cu „Moskvici”-ul de culoare vernil traversa autostrada, înseamnă că viteza lui în raport cu șoseaua era egală cu zero. Și viteza de traversare a „Moskvici”-ului, trebuie s-o spun, nu era cu mult peste zero. Parcă mergea cu tractorul… Cine-i lasă la volan pe asemenea dobitoci? Dacă tot traversezi șoseaua împotriva regulilor de circulație, fă-o cel puțin repede! Dar ăsta… ba înainta un metru, ba frâna! Când mi-am dat seama că „Moskvici”-ul n-o să-mi acorde prioritate, n-am mai avut timp nici măcar să apăs pe frână.

…Viktor Kraveț care s-a deplasat la km 18 după rămășițele motocicletei, mai dă și acum din cap:

— Mare noroc ai avut! Ai scăpat ca prin minune! Dacă ai fi avut 70 la oră, eu aș fi lucrat acum la confecționarea unui monument din rămășițele „Jawei”, iar pe tăblița numărului aș fi pictat, înghițindu-mi lacrimile: „Aici se odihnește Krivoșein — inginer și motociclist”.

Da, dar dacă aș fi mers cu 70, n-aș fi intrat în „Moskvici”!

E interesant cum niște împrejurări cu totul întâmplătoare au contribuit la nașterea acestui incident fatal. Dacă nu m-aș fi oprit în pădure să fumez, să ascult cucul („Cucule, cucule, câți ani am să trăiesc? El mi-a prorocit vreo cincizeci), dacă aș fi luat unul sau două viraje cu o viteză ceva mai mică sau ceva mai mare, nu ne-am fi întâlnit, și fiecare și-ar fi văzut de treburile sale. Dar așa, pe drum drept, cu o vizibilitate perfectă, am intrat în singura mașină care mi s-a ivit în cale.

Singurul lucru la care am mai avut timp să mă gândesc, în timp ce zburam peste motocicletă, a fost cucul: Cucule, cucule, câți ani am să trăiesc?

M-am ridicat singur. „Moskvici”-ul avea partea laterală bușită serios. Conducătorul speriat își ștergea sângele de pe obrazul nebărbierit. Geamul portierei i l-am spart cu cotul. Așa-i trebuie, tembelului! Sărmana mea „Jawă” zăcea pe asfalt. Devenise dintr-odată mai scurtă. Farul, roata din față, furca, cadrul, rezervorul, totul era turtit, stâlcit.

…Prin urmare, viteza inițială de 17 m pe secundă a fost anulată pe o porțiune de drum mai mică de un metru. Cu această ocazie corpul meu a suferit o suprasolicitare… care reprezintă cam de 15 ori accelerația gravitațională a pământului! Oho!

Orice s-ar spune, omul e o mașină excelentă! Corpul meu a reușit, în mai puțin de o zecime de secundă, să se eschiveze și să ia o asemenea poziție, încât să pareze lovitura cât mai bine, cu cotul și cu antebrațul. Valerka încerca să demonstreze că omul poate fi comparat cu tehnica! Nu-i adevărat! Dacă ar fi să transpunem în termeni umani stricăciunile motocicletei, înseamnă că ea are „capul” zdrobit, „membrele superioare” fracturate, „coșul pieptului” și „coloana vertebrală” rupte… Și era o motocicletă atât de bună, prindea singură viteză…

E adevărat că umărul meu drept și pieptul au suferit, se vede, un șoc puternic. Îmi vine greu să ridic brațul drept. Probabil că mi-am fracturat coastele.

Deci, lucrurile s-au potrivit de la sine. Acum avem ce corecta la circuitul lichid al „mașinii-mamă”. Și nu în exterior, ci în interiorul corpului. „Moskvici”-ul s-a ivit tocmai la timp. A lucrat pentru știință…

Milițianul Gaevoi ședea în camera de serviciu și, pătruns de sentimente înălțătoare, scria o scrisoare. „Bună ziua, Valea! Vă scrie Gaevoi Aleksandr. Nu știu dacă vă mai amintiți de mine sau nu prea, dar eu nu pot uita de loc cum v-ați uitat la mine, lângă terasa de dans, cu ajutorul ochilor dumneavoastră negri și frumoși, iar lumea era mare și concentrică. Dragă Valea! Veniți mâine seară în parcul „T. Șevcenko”. Eu sunt de serviciu acolo până la ora 24.00…”

Pe neașteptate apăru Onisimov, cu sprâncenele îmbinate sever. Gaevoi sări în picioare, împingând cu zgomot scaunul și se înroși.

— L-ai adus pe numitul Viktor Kraveț?

— Da, să trăiți, tovarășe căpitan! L-am adus la orele nouă și jumătate, conform ordinului dumneavoastră. Se află la arest.

— Condu-mă acolo.

Viktor Kraveț ședea pe o bancă cu spătar într-o cămăruță mică, cu tavanul înalt și fuma o țigară, trimițând fumul în raza de soare ce intra prin fereastra cu gratii. Obrajii îi erau acoperiți de o barbă nerasă de vreo trei zile. Privi pieziș spre cel care a intrat, dar nu se întoarse.

— Ar fi trebuit să vă sculați, așa cum se cuvine, observă cu reproș Gaevoi.

— Nu mă consider deținut!

— Nici nu sunteți deținut, tovarășe Kraveț Viktor Vitalievici, spuse calm Onisimov. Ați fost reținut pentru lămuriri. Acum lucrurile s-au limpezit și nu mai consider necesar să rămâneți în continuare sub stare de arest. Dacă va fi nevoie, o să vă chemăm. Așa că, sunteți liber.

Viktor Kraveț se sculă, privind cu neîncredere la anchetator. Acesta, la rândul său, îi aruncă o privire plină de ironie. Apoi buzele subțiri ale lui Onisimov se destinseră într-un surâs scurt.