Vladimir Braghin: In Tara Codrilor de Iarba

Mîine plec din orășel și am să duc cu mine în fundul valizei cutia de chibrituri cu foițele enigma-tice pe care nu le-am putut descifra cum trebuie și fără măcar să pot bănui motivul pentru care au fost micșorate. Iată la ce mă gîndeam noaptea, întorcîndu-mă la hotel, în timp ce simțeam că acest călător necunoscut, despre care nu știam nimic, absolut nimic, îmi devenise drag.

Funcționara de serviciu de la hotel îmi spuse fără să-și ridice ochii de pe carte, așa cum îi era obiceiul:

— Aveți o scrisoare. Am pus-o în camera dumneavoastră. Pentru cîte zile mai rețineți camera?

«Scumpe Grigori Alexandrovici!

Telegrama ta în care te interesezi de barometrul lui Dijonval nu m-a găsit la Moscova. Mă aflam la Novgorod, pe urmele vieții unui explorator celebru, și abia astăzi, întorcîndu-mă la Moscova, ți-am citit-o. Mă întrebi dacă știu ceva despre barometrul lui Dijonval. Știu că nici în producție, nici în comerț n-a existat cîndva un asemenea barometru. Dar asta nu-i totul. Un asemenea barometru a existat totuși, există și va exista. Și să nu crezi cîtuși de puțin că-i o glumă, un paradox, sau o anecdotă! Nimic din toate acestea. Știi desigur că printre generalii lui Napoleon Bonaparte era unul despre care el însuși, atunci cînd se afla pe insula Sfînta Elena, scria ca despre cel mai talentat dintre toți comandanții săi. Acesta era Pichegru. Biografia lui este într-un anumit sens remarcabilă și tragică, dar nu mă voi ocupa acum de ea, ci voi trece direct la întrebarea ta.

Luna decembrie 1794 l-a găsit pe Pichegru în campanie, conducînd trupele republicane franceze care înaintau cu succes spre Olanda. Dar într-o zi, care era departe de a fi bună pentru Pichegru, natura i-a dejucat planurile. Începură ploi puternice, iar noroaiele, drumurile desfundate și apele revărsate împiedicau înaintarea trupelor. Întreaga campanie era amenințată de un eșec total. Pichegru luă hotărî-rea să renunțe la înaintare. Dar deodată de la Utrecht — din Olanda — Pichegru primi o notă informati-vă în care i se indica ziua precisă în care se va lăsa un ger puternic: pămîntul va îngheța, pe rîuri se va forma un strat de gheață solidă și trupele vor putea continua înaintarea. Pichegru a dat crezare acestei știri, deși ea era întărită prin referirea la un barometru care nicicînd și de nimeni n-a fost luat în seamă. Și într-adevăr, în ziua indicată totul în jur a înghețat. Infanteria și cavaleria lui Pichegru au continuat înaintarea, iar la 29 decembrie Pichegru trecea pe gheață rîul Waal. Dar iată că la 7 ianuarie vremea se schimbă din nou. Iarăși ploi, noroaie și gheața se topește. Pichegru, ajuns departe în adîncul țării, s-a pomenit într-o situație mai grea ca cea anterioară, aproape catastrofală. Dar și aici el primește la 13 ianuarie o nouă informare de la Utrecht, în care i se indică din nou în mod precis cînd își va putea con-duce trupele mai departe peste rîurile și drumurile înghețate. Datele primite au fost și de astă dată exac-te. La 14 ianuarie a început să bată vîntul dinspre nord, la 15 ianuarie temperatura a scăzut brusc, iar la 16 ianuarie Pichegru se află la Utrecht, unde eliberează din închisoare pe Dijonval Quatremere, general al Republicii Batave, adică pe acela care îi trimisese informațiile asupra vremii.

Dijonval fusese întemnițat, în Olanda, în anul 1787; acolo și-a petrecut aproape șapte ani din via-ță pînă în ziua cînd a fost eliberat de Pichegru. Dijonval și-a întocmit toate previziunile, în celula închi-sorii, pe baza observațiilor făcute asupra… păianjenilor.

Mai tîrziu, la Paris, el a scris:

«Atunci cînd anumiți păianjeni nu fac de loc păienjeniș, se apropie vremea urîtă, însemnată pe barometru prin ploaie și vînt; dacă păianjenii încep să întindă fire radiale, atunci ne putem aștepta ca vremea să se îndrepte peste zece-douăsprezece ore. Dacă ei distrug un sfert sau o treime din pînza lor și păstrează restul, înseamnă că va bate vîntul. În general, cînd păianjenii încep să-și întindă țesătura și să și-o sporească, ne putem aștepta la vreme frumoasă; dacă țes păienjenișuri mici, înseamnă că vremea va fi schimbătoare; dacă, în sfîrșit, ei nu se arată de loc, ne putem aștepta cu toată certitudinea la vre-me urîtă».

Bunul și dragul meu prieten, tu nici nu știi ce satisfacție mi-a adus întrebarea ta neobișnuită. Ce bine înțelegem pe șahistul care dorește să-și măsoare puterile cu un adversar care să-l poată pune într-o situație grea! Sau pe gospodina care, auzind într-o vizită despre o nouă rețetă de tort, se apucă cu entu-ziasm și emoție să o prepare de îndată ce a sosit acasă! Ce bucurie creatoare am încercat eu, colabora-tor al secției informații și bibliografie a bibliotecii, cînd primind întrebarea ta atît de ieșită din comun, am început să pregătesc răspunsul, comparînd date din diferite domenii ale științei, literaturii, artei, că-utînd și răsfoind lexicoane, dicționare enciclopedice, ediții străvechi, memorii, documente de arhivă!

Scumpe prieten! E puțin probabil să aștepți de la mine verificarea științifică a observațiilor făcute de Dijonval asupra păianjenilor. Dar tu știi că mîndria vieții mele este cartoteca cu denumiri și termeni la care lucrez de zeci de ani. Și pot să-ți spun că nu mi s-a întîmplat ca această cartotecă să mă fi înșelat vreodată. Așa că lăsînd la o parte orice falsă modestie, pot afirma că n-ar putea fi numărate răspunsuri-le pe care le-am dat la întrebările ce mi s-au adresat și nici dezlegările pe care le-am găsit diferitelor enigme. Dar de astă dată nu pot ghici în nici un chip, nu pot înțelege și nu mă pot dumiri de ce dintr-o dată a început să te intereseze Dijonval. Nu cumva ți-a trecut prin minte să scrii un scenariu științifico-fantastic despre păianjeni? în cazul acesta n-ar fi mai bine ca în loc să pomenești de Olanda și de Franța de la sfîrșitul secolului al optsprezecelea, să te referi la Polivanov al nostru? Membru al organizației clandestine «Narodnaia volea» din deceniul al optulea al secolului trecut. Piotr Sergheevici Polivanov a fost condamnat de guvernul țarist la închisoare pe viață. Și iată că într-o zi — cînd dincolo de gratii era o dimineață mohorîtă de primăvară timpurie petersburgheză, condamnatul la singurătate veșnică zări în celula sa o ființă vie. Era cel mai obișnuit păianjen cu cruce. Omul și păianjenul au devenit prieteni; omul se îngrijea de păianjen: îl hrănea, îl lua în mînă, iar acesta se suia liniștit pe degetul protectorului său. Cînd omul îi atingea lăbuțele, păianjenul le mișca liniștit și prudent. Omul avea grijă ca păianjenul să nu se îngrașe peste măsură. Asta i-ar fi dăunat sănătății. Deținutul rupea cîteodată pînza păianjenului — las' să muncească, să slăbească, îi va fi de folos. Păianjenul, la rîndul său, părea că se străduiește să-l distreze pe deținut. De fiecare dată era ceva nou în felul în care își țesea plasa care unea picioarele me-sei cu stinghia ei. Uneori se oprea în timpul lucrului, distrugea o parte din plasă de parcă îl nemulțumea ceva și începea s-o refacă. De aceea Polivanov a scris despre păianjen că are o «fire aristocratică»…

Dar ia spune-mi, te rog, ce se întîmplă cu tine? în loc să pleci la odihnă, te încurci în «împărăția păianjenilor» undeva într-un Censk oarecare! Nu ți-ai risipit, nu ți-ai irosit destul talentul tău, și pînă acum, pe fleacuri! Te repezi de la o problemă la alta. Acum au venit la rînd păianjenii! În sfîrșit, e treaba ta, nu mă amestec. Mie personal îmi place așa cum ești, împrăștiat, dar plin de talent, și-mi place uimitoarea ta multilateralitate intelectuală. La revedere.