Vladimir Braghin: In Tara Codrilor de Iarba

«Zorile mă găsesc încheind această ultimă pagină care poartă numărul 2876.

Ieri, cînd noaptea acoperise cu întunericul ei desenele de pe nisip, m-am uitat îndelung la stele. Mă gîndeam, nu știu de ce, cît de singuratice și triste trăiesc pe locul lor din cer și m-a cuprins mila. Le-am zis: «Nu tînjiți!» Cu ajutorul zvîcnirilor și al impulsurilor în apă se deplasează larva libelulei. După același principiu zboară către cer racheta aprinsă în timpul marilor sărbători și al serbărilor popu-lare. Tot cu ajutorul acestei metode oamenii își vor conduce aeronavele de la Pămînt la Lună și spre voi, planete îndepărtate. Va fi, desigur, mai vesel, mai cald acolo, atunci cînd vor răsuna graiul și rîsul omenesc. Și ce importanță are dacă e o cale atît de lungă pînă la voi? Omul totuși va ajunge pînă acolo! Larva libelulei este un motor viu de rachetă! Eu l-am văzut aici în acțiune; aceasta este numai una din multele descoperiri însemnate în jurnalul meu, pe care vreau să-l transmit omenirii.

Astupînd cu un bolovan intrarea în casa mea, am spus stelelor: «Noapte bună!» Și drept răspuns ele au clipit ușor pe cer cu genele lor de raze. Astăzi adaug jurnalului meu și această filă. E bine! Ini-ma mi-e liniștită. Nu simt nici sfială, nici teamă. Animalul meu de povară este legat. Mă duc să contro-lez mersul vremii după indicațiile barometrului Dijonval. În drum mă gîndesc la Polivanov… Barome-trul prezice vreme senină, căldură.

Așadar, putem porni. Ani îndelungați acest barometru nu m-a înșelat niciodată…»

Stepan Egorovici Tarasevici, directorul Institutului Pedagogic din Censk, zîmbi ușor:

— Caracterul neobișnuit al textului, referirea la un barometru de un tip inexistent, precum și fap-tul că cineva, printr-un procedeu necunoscut și din pricini rămase și ele necunoscute, a redus acest text la proporții care au necesitat folosirea unei lupe foarte puternice, pentru a putea fi dictat dactilografei — toate la un loc pot într-adevăr să dea oricui de gîndit.

În timp ce vorbea Stepan Egorovici își pironise privirea asupra cutiei de chibrituri în care aduse-sem foițele atît de subțiri și de minuscule ale microtextului.

— Deci, dumneavoastră spuneți că ați găsit foițele în buchetul de flori care a fost aruncat întîm-plător în camera dumneavoastră de la hotel, nu-i așa? Vă veți convinge îndată că totul nu-i decît o glu-mă. Am să-l chem pe studentul Beleankin, ca să ne explice de ce a ales o metodă atît de neobișnuită și un text atît de ciudat pentru a purta o corespondență glumeață cu prietenii săi.

— Și micșorarea acestui text cu ajutorul aparatului de fotografiat, pesemne tot de dragul glumei a fost făcută?

— Desigur!

— Dar studentul Beleankin mi-a și dat răspunsul: nu are nici un amestec în redactarea textului și nici în reducerea dimensiunilor lui.

— V-a spus asta? În fața studenților?!

— Da!

— Ei, știți!… Dumneavoastră sînteți un necunoscut, care a apărut pe neașteptate în institut. Pro-fesorul Tarasevici ciocăni domol și măsurat cu degetul îndoit în masă și mă privi cu o ironie abia ascunsă. Sînteți, mi se pare, un literat de la Moscova? În institut viața se desfășoară în liniște pe făga-șul obișnuit și deodată… poftim: ați apărut dumneavoastră, un necunoscut, cu un buchet de flori și cu o cutie de chibrituri în mînă. În cutie niște foițe, iar pe ele născocirile fantastice ale lui Beleankin. Nu e de mirare că tînărul s-a fîstîcit, s-a tulburat și a răspuns: nu, nu am scris eu!

— Dar în rîndurile pe care le-am citit adineaori nu există nici o glumă, nimic caraghios, ci numai cuvinte tulburătoare despre o călătorie, despre Eratosthene, despre un animal de povară…

— Sînt de acord, e ciudat. Dar totuși eu cred că Beleankin, de dragul unei glume, le-a scris și apoi le-a micșorat cu ajutorul aparatului de fotografiat. Îl voi chema numaidecît. Directorul deschise ușa. Irina Sergheevna, vă rog… Și întorcîndu-se spre mine: Scuzați-mă, secretara lipsește. Îi voi ruga pe studenți să-l cheme.

Directorul ieși.

De undeva de pe culoarele lungi ale institutului se auzea: «Beleankin la director… Beleankin la director!»

Cum s-au putut întîmpla toate astea? Doar mă aflam la Censk numai în trecere; trebuia să trec pe la casa de bilete a serviciului de navigație și să plec mai departe pe mare la una din stațiunile balneare. Și cînd colo, mă aflu instalat într-un fotoliu de piele în cabinetul directorului Institutului Pedagogic și în loc să-mi sclipească în ochi valurile mării — văd în fața mea geamurile strălucitoare ale unui dulap cu cărți, în locul orizontului nemărginit, am în față storurile verzi, ușor decolorate ale ferestrelor. De ce îl aștept pe studentul Beleankin și pe Stepan Egorovici Tarasevici, directorul institutului? Acesta e un om cărunt, calm, puțin obosit, care desigur comunică liber și simplu cu studenții și pătrunde întotdea-una în toate amănuntele vieții institutului.

Se întoarce curînd?

…Ultimele zile și nopți la Moscova au fost agitate, neliniștite, pline de griji și temeri pentru suc-cesul piesei mele, m-au obosit din cale-afară. Am luat trenul. Timp de trei zile și trei nopți am călătorit și m-am oprit la Censk, ca să mă îmbarc.

Am sosit ieri dis-de-dimineață. De la gară m-am dus direct la debarcader și m-am interesat de sosirea vaporului.

Mi s-a răspuns:

— Mai aveți de așteptat. Abia mîine veți avea un vapor în direcția care vă interesează.

Apoi am vizitat orășelul și după ce am luat prînzul, m-am îndreptat spre hotel. De pe strada prin-cipală, trecînd pe lîngă magazinele cu vitrine mari, luminoase, apărate de umbrare de pînză, am cotit într-o stradelă ce cobora la vale.

Se repara pavajul și în aer stăruia mirosul de ars al asfaltului fierbinte și praful. Dar mă urmărea pas cu pas mirosul dulce de rezedă, mirosul intens și suav al mixandrelor, parfumul pătrunzător, dens, al trandafirilor din toate grădinițele ce mărgineau stradela.

Undeva se auzea sunetul melodios al unui ferăstrău și bocănitul sacadat și limpede al topoarelor, cînd întrerupîndu-se, cînd ajungîndu-se din urmă.

Casa cu etaj a hotelului a fost desigur construită cu mulți ani în urmă. Avea un aspect destul de ciudat. Parterul era din piatră, etajul din lemn. La parter se aflau două prăvălii, iar de ambele părți ale casei două uși duceau la etaj. Printr-una din uși, deasupra căreia era agățată firma «Valul», se intra în hotel. A doua ușă ducea pesemne spre apartamente.

Pe culoarul luminos al hotelului, la o masă, ședea o fată. Îi vedeam cărarea dreaptă și cozile înfă-șurate de două ori în jurul capului. Sta aplecată peste o carte.

— Îmi puteți da o cameră?

Fără să ridice ochii de pe carte fata rosti:

— «Iartă, Edmond… iartă, pentru mine, care încă te mai iubesc!»

— «Eu nu sînt Edmond, nu sînt contele de Monte-Cristo, i-am răspuns eu fetii care citea cartea.

— «Demnitatea femeii măritate stăvili avîntul inimii sfîșiate» — citi ea cu glas tare și, așezîndu-și degetul arătător pe rîndul din pagină, ridică ochii spre mine: Scuzați, cetățene, dar nu sînt în stare să mă întrerup.

— Aveți camere libere?

— «Fruntea i se înclina, aproape gata să atingă covorul.»

— Am nevoie de o cameră pentru o zi și o noapte. Mîine plec…