Vladimir Braghin: In Tara Codrilor de Iarba

— Bine, Beleankin, nu te mai rețin — spuse directorul.

Beleankin se afla lîngă ușă cînd Tarasevici exclamă cu o înfrigurare neobișnuită lui:

— Dar cum au putut să ajungă, așa tam-nisam, aceste foițe ciudate în buchetul unui student al institutului meu?

— Stepan Egorovici — se întoarse spre noi Beleankin — pesemne că cineva a scăpat aceste foițe pe flori.

— Dar de unde ai cules florile?

— De lîngă chioșcul cel vechi și părăsit, din spatele crîngului. Seara… M-am dus și m-am întors cu o mașină de ocazie. Acolo în apropiere se află și o bază a organizației raionale de produse alimenta-re.

— Prin urmare, totul e limpede! Festa asta nu un student al institutului meu v-a jucat-o — spuse directorul după ce ușa se închise în urma lui Beleankin.

Stepan Egorovici luă cutiuța în care se aflau foițele cu microtextul, apoi împături în două filele de hîrtie pe care era transcris acest text și-mi întinse toate acestea cu un surîs amabil:

— Le restitui, cum s-ar spune, celui căruia îi aparțin.

Îmi săriră din nou în ochi cuvintele: «Eratosthene… larva libelulei… Dijonval…» Să fie un text cifrat?

— Mai bine povestiți-mi ce noutăți va prezenta Teatrul de Artă din Moscova în stagiunea viitoa-re… Cum? Piesa dumneavoastră nu va fi jucată de acest teatru? îmi pare rău…

— Iertați-mă, Stepan Egorovici, studentul Beleankin a spus că buchetul a fost cules lîngă un chioșc dărăpănat…

— Bine! înțeleg. Îl voi trimite acolo pe Beleankin împreună cu alți studenți.

— Să caute prin iarbă și alte asemenea foițe?

— Să-l caute pe acela care le-a aruncat acolo. Studenții se vor duce să cerceteze florile și vor afla cine se ocupă cu glume atît de nesărate. Ce păcat că nu pot lipsi nici o oră de la institut! M-aș fi dus și eu cu ei. Drumul duce la colonia de vile «Lomonosov» a lucrătorilor științifici și e foarte pitoresc.

— Stepan Egorovici! Dar nu vi se pare că toată dezlegarea enigmei se ascunde în cuvîntul «Dijonval»?

— Bine că mi-ați amintit, fiindcă uitasem să vă spun… Nu mi-a fost lene și am trecut pe la catedra de fizică. Nimeni de acolo n-a auzit despre barometrul Dijonval. Aici trebuie să fie vorba de altceva… Și spuneați că Teatrul de Artă va pune în scenă un vodevil contemporan?…

Cît de neobișnuite erau desenele care acopereau pereții micului restaurant!

Un urs alb, stînd pe un sloi de gheață, își întindea botul și, nu se știe de ce, atingea cu nasul pînza ascuțită a bărcii ce se îndepărta în zarea unei mări nefiresc de albastre. Iar pe celălalt perete niște copii lansau o mică corăbioară de hîrtie pe un pîrîiaș care curgea vijelios.

De tavan erau prinse, în chip de candelabru, coarnele unui țap de munte, iar de ele atîrnau becuri acoperite cu abajururi din hîrtie colorată.

Mîncam un fel necunoscut de mîncare, făcut din carne și roșii înnăbușite, beam, pahar după pahar, un ceai foarte concentrat și mă gîndeam: «E a treia zi de cînd mă tot pregătesc să plec din oraș și totuși n-am reușit încă să plec.»

Beleankin și colegii săi au căutat lîngă chioșc urmele omului care a scăpat acolo foițele enigmatice, i-au întrebat pe locuitorii din împrejurimi, au cercetat aproape fiecare fir de iarbă, fiecare floare. Dar n-au aflat nimic, n-au găsit nimic.

«E timpul să plec!» mi-am zis. Orășelul e foarte drăguț, dar n-o să rămîn aici de dragul dezlegării unui rebus. Da, e timpul să plec! Chiar mîine. Totuși, lucru ciudat: sînt de acord cu profesorul Tarase-vici că foițele care cuprind microtextul sînt gluma nostimă a unui necunoscut. Sînt de acord! Și totuși, tonul sincer care se degajă din textul acestor foițe ciudate, seriozitatea lor calmă mă silesc să caut în ele un sens aparte, să vizitez biblioteca, să citesc lexicoane… Așa trec zilele… Și eu tot nu pot să plec din orășel. Parcă aștept ceva. Îmi face impresia că aceste foițe ascund soarta cuiva, soarta unui călător pornit la drum greu.

În restaurant vin și pleacă oameni. Fiecare își are viața sa. Muzicanții cîntă pe estradă și îi privesc pe cei ce intră cu o expresie de totală indiferență. Dar muzica lor nu este de loc inexpresivă. În ea răsu-nă cînd tristețe, cînd veselie.

Din unele cuvinte ale microtextului rezultă că acest călător a petrecut multă vreme într-o țară străină, a făcut acolo multe descoperiri și a întocmit și un jurnal care îl însoțește pretutindeni…

Vorbind despre învățatul din antichitate, călătorul arată că lumea înainte de Eratosthene creștea de la un calcul de lungă durată la un altul. Eratosthene, care a trăit foarte de mult (din anul 276 pînă în anul 194 înaintea erei noastre), a fost într-adevăr primul om de știință din istoria omenirii care a stabilit lungimea circumferinței globului pămîntesc. Dar care este explicația că, pentru autorul microînsemnă-rilor, lumea ce-l înconjoară a crescut dintr-o dată de o sută sau de două sute de ori?… Și apoi în foițe se pomenește de Dijonval. De barometrul lui Dijonval!

E pur și simplu de neînțeles că n-am primit încă răspuns de la Moscova la telegrama pe care i-am trimis-o lui Cearușin în legătură cu barometrul lui Dijonval. Ce cartotecă extraordinară de denumiri și termene are vechiul meu prieten! A început s-o alcătuiască aproape încă de pe băncile școlii și a lucrat la ea zi de zi. S-ar părea că nu există problemă la care cartoteca lui să nu poată răspunde.

Mitea Cearușin, întotdeauna ordonat și punctual, e îndrăgostit de ea. Legea lui de aur, de la care nu se abate niciodată, este de a răspunde fiecăruia care i se adresează cu o întrebare, fie imediat telegra-fic, fie printr-o scrisoare amănunțită, în care cere să i se precizeze întrebarea. Dar de astă dată Cearușin tace. I s-o fi părut caraghios acest «barometru al lui Dijonval»?

Astăzi am cercetat din nou la bibliotecă toate lexicoanele, dar n-am găsit nimic despre barometrul lui Dijonval. îmi pare ciudat că pe foi se găsește cuvîntul «verste»! «38 000 verste.» De ce verste și nu kilometri? Înseamnă că cel ce le-a scris este un om vîrstnic, un om obișnuit să socotească distanța în verste, ca în trecut… Prin urmare autorul necunoscut al foițelor este un om bătrîn.

Poate că aceste foițe au fost scrise cu mulți ani în urmă! În orice caz însă, micșorarea textului cu ajutorul fotografiei a fost făcută în ziua sau în ajunul zilei în care au fost găsite aceste foițe pe flori. Altfel foițele minuscule ar fi fost distruse de prima ploaie.

Tarasevici a spus că toate astea trebuie să fie o glumă a cuiva. Va trebui să fiu de acord cu el.

Restaurantul se golise. Muzicanții plecaseră de mult, iar acum se stingeau luminile. Ședeam la masă și, de pe banchiza desenată pe perete, ursul alb mă privea mustrător: n-ar fi timpul să pleci și tu?

Adîncit în gînduri rătăceam încet pe străzile orășelului cufundat în noapte. Cum să ghicesc, cum să descifrez sensul ciudatelor file? Și cine este, la urma urmei, autorul lor?

Orășelul dormea. Noaptea se tîra peste el fără grabă, pe nesimțite. Pe ambele părți ale străzii dor-meau plopii, care văzuseră atîtea în lunga lor viață. În jur era liniște și pace. Dar de unde această tris-tețe în suflet? În buzunarul meu se află cutia de chibrituri cu cele două foițe.

M-am oprit și am repetat în gînd cîteva din frazele care mi se păruseră atît de stranii chiar din clipa cînd au fost citite pentru prima oară. Și deodată, aici, pe strada liniștită a orășelului, mi-a trecut prin minte că într-un asemenea fel nu se scrie de dragul unei glume și al unui amuzament. Dar atunci cine este acest călător? Unde este el? Și unde sînt celelalte foi ale jurnalului? Scrie că are de făcut un drum lung: «Întinderi de necuprins pe care trebuie să le străbat cu un animal de povară. Neliniștea și teama pun stăpînire pe mine…» Ce s-a întîmplat cu el?