Ion Hobana: Oameni și stele

Matei hotărî să înceapă prin a-și regăsi echilibrul și se întinse încet, cu precauție, de-a lungul astronavei. Apoi aprinse becul de pe cască și încercă să descopere una dintre țevile de eșapament ale motoarelor auxiliare. Zări, nu prea departe, un capăt de cilindru și porni într-acolo.

Înainta centimetru cu centimetru, respirînd din ce în ce mai greu, acoperit cu un giulgiu de sudoare înghețată. Își simțea trupul ca pe un sclav nesupus care e gata să se revolte, să nu-și mai asculte stăpînul. Printr-un ciudat proces de dedublare se vedea de sus tîrîndu-se pe suprafața lucioasă a „Albatrosului” ca o omidă uriașă cu excrescențe informe.

Ajuns la gura țevii de eșapament, trebui să-și acorde un răgaz de odihnă. Era stors de puteri, și o sete cumplită îi ardea buzele. Se strădui să-și alunge din minte viziunea obsedantă a unei mîini — mîna iui Moroianu — care se apropie încet de butonul triunghiular… „Ce-or fi făcînd Virgil și profesorul?… De nu s-ar infecta rana…”

Cu bună știință întîrzia clipa verificării lărgirii cilindrului. Poate că tentativa lui desperată avea să se năruie încă de aici… Și unde va mai găsi energia necesară ca să se întoarcă la camera-ecluză?…

Cilindrul era însă destui de larg Mai mult chiar, Matei descoperi, cu un geamăt de bucurie, o scară de metal prinsă de peretele interior. Cu prețul unei noi încordări, izbuti să se agațe de prima treaptă. Apoi, ca într-un coșmar fără sfîrșit, urcă, urcă pînă ce se izbi cu casca de un obstacol neașteptat. La lumina becului, văzu cu groază că deschizătura prin care vaporii ajungeau în țeava de eșapament n-avea decît cîțiva centimetri diametru — un cerculeț întunecat în mijlocul unei plăci masive de metal.

Toate suferințele îndurate păreau zadarnice. Și atunci, pierzîndu-și o clipă mințile, își făcu vînî și se năpusti cu capul înainte, asupra obstacolului.

Placa cedă.

Matei rămase o vreme prostit, neînțelegînd ce se întîmplase. Pe urmă își retrase capid cu precauție și văzu că are de-a face cu un fel de capac prins într-o parte cu o balama, iar în cealaltă sprijinindu-se pe un resort puternic.

Dincolo era camera de comprimare a vaporilor. Intrînd și închizînd în urma Iui trapa înșelătoare, Matei își spuse că dacă Moroianu ar apăsa butonul triunghiular, presiunea vaporilor l-ar strivi — cu toată rezistența costumului spațial. „Cel puțin nu voi cunoaște supliciul agoniei în singurătate…”

Trebuia să se pregătească acum pentru cea mai grea încercare: întîlnirea cu Moroianu. Nu-și făcea nici un fel de iluzii asupra modului în care avea să decurgă această întîlnire. In nebunia lui, inginerul nu ezitase să tragă asupra lui Virgil și nu s-ar fi dat în lături de îa o nouă crimă. Singura șansă a lui Matei era să-I surprindă și să-l imobilizeze. O loterie cu un singur număr cîștigător.

Astupă cu talpa uriașă a costumului spațial deschizătura de evacuare a vaporilor și desfăcu valva exterioară a rezervorului cu oxigen pe care-l purta în spate. După ce manometnil-brăiară îi arătă că în încăpere e o atmosferă respirabilă, își scoase costumul și se rezemă de perete, istovit. Ochii 1 se închiseră fără voie, și moleșeala îl cuprinse ca o apă înșelătoare din Îmbrățișarea căreia abia izbuti să se smulgă.

Dîndu-și seama că încordarea nervoasă care-l susținuse pînă atunci e aproape stinsă, Matei hotărî să isprăvească înSr-un fel. Clăîinîiuiu-se pe picioare, se îndreptă spre pereiele camerei de control și începu să caute mecanismul de declanșare a trapei metalice. Nrl găsise încă — ochii îi erau împăienjeniți, iar degetele îi tremurau —, cînd trapa se deschise, și Moroianu apăru îmbrăcat într-un costum spațial.

Stăpîniți de aceeași uimire, se musurară cîteva clipe în tăcere. Dezmeticindu-se primul, Moroianu făcu un pas înainte, întinse brațele și-l apucă pe Matei de umeri, strîngîndu-l ca într-o menghine. Costumul îi îngreuia mult mișcările, dar era vădit mai puternic decît adversarul său. De altfel, Matei nici nu încercă să opună rezistență. Își spuse chiar, cu o adîncă nepăsare, că trupul său, pătruns de oboseală pînă la ultima fibră, va avea, în sfîrșit, parte de repaus…

Tîrîndu-l, ducîndu-l aproape pe sus, Moroianu îl împinse către peretele pe care se desena conturul circular al țevii de eșapament. Îl sili să îngenuncheze și, ținîndu-l cu o mînă de fier, se pregăti să ridice placa rotundă îndărătul căreia pîndea ventuza opacă a abisului cosmic. Abia atunci înțelese Matei ce pieire înfricoșătoare îi hărăzise fostul său partener de șah. Și cu o tresărire supremă se smulse din strmsoare, străbătu împleticindu-se cei cîțiva pași pînă la camera de control și intră prin trapa rămasă deschisă. Mai avu putere să închidă și să blocheze trapa și se prăbuși într-un somn de plumb, aproape de hotarul neființei.

…Toc! Toc! Toc!

De sub ciocanul profesorului se desprind așchii dintr-o stîncă purpurie, brăzdată de vine subțiri argintii. Cad încet, rotindu-se ca frunzele copacilor de pe îndepărtata planetă a oamenilor, și cînd ating solul marțian se prefac în’r-un soi de făpturi gigantice, care se tîrăsc, lăsînd o urmă strălucitoare.

Toc! Toc!

Unde a dispărut profesorul?… Lîngă stînca purpurie nu mai este decît Virgil Negrea. Se lovește cu pumnii în piept și strigă: „Singur în spațiul cosmic!.. Singur! Singur!”. Se ivește de undeva și Moroianu în spatele unui tun minuscul. Aprinde fitilul cu o brichetă-revolver și rînjește: „Șah mat!”. Obuzul zvîcnește din țeava scurtă fără zgomot. Lovit în umăr, Virgil descrie o traiectorie ciudată. Silueta lui se micșorează fulgerător, se dizolvă parcă în baia de lumină sîngerie a văzduhului. Se mai aude vocea lui îngînînd ca o părere: „Singur… Singur… Singur…”

Toc! Toc!

Matei gemu încet. Fiecare bătaie îi răsuna dureros In creier. Crezu întîi că se află în camera lui de acasă și cineva — poate mama, poate un prieten — bate în ușă. Întredeschise ochii și văzu chiar lingă obrazul lui podeaua acoperită cu un strat gros de xi’en. Incercînd să-și amintească ce-i cu el, vru să se ridice, dar amețeala îi prinsese încheieturile în brățări de puf căptușite cu milioane de vîrfuri de ac.

Toc! Toc! Toc!

Bătăile veneau din camera vaporilor… Moroianu! Amintirile proaspete se învălmășiră deodată în capul lui Matei. „Virgil și profesorul mă așteaptă… sau poate nu mă mai așteaptă… Poate că abia mai izbutesc să inspire aerul stătut din cabină…”

De dincolo nu se mai auzea nimic. „Ce-o fi cu Moroianu? Oxigenul din rezervoare îi ajunge pentru un ceas… Oaie cît am dormit?”

Își lipi urechea de peretele despărțitor și-și ținu răsuflarea o clipă, două, trei… Nimic… Doar duduitul ritmic al sîngelui în artere. „Și-o fi pierdut cunoștința… Să deschid!.. Dar dacă stă la pîndă?…”

Se întoarse și scrută ungherele rotunjite ale camerei, căutînd parcă un răspuns. Privirea îi alunecă asupra panoului comenzilor auxiliare și se opri atrasă de luciul mat al unui buton triunghiular. În mod reflex, din adîncurile memoriei țîșniră frazele învățate pe de rost. „În cazul defectării comenzilor principale de la postul de pilotaj, astronauții se pot folosi de comenzile auxiliare aflate în camera de control. Pe panou ordinea este aceeași: 1) maneta de cuplare a motorului atomic, 2) butonul triunghiular care pune în funcțiune motoarele auxiliare…