Ion Hobana: Oameni și stele

Profesorul Stoia căută o explicație:

— Poate că suportă mai greu ca noi căderea liberă.

Lipsa gravitației îi afecta în bună măsură, cu tot antrenamentul dinaintea marii plecări. E adevărat că zburaseră de cîteva ori la mare înălțime, pe o traiectorie parabolică astfel calculată încît forța de inerție să contrabalanseze forța gravitației. Dar între aceste ședințe, care durau cinci-șase secunde, și săptămmile petrecute pe astronavă era o deosebire uriașă. În primele zile, de pildă, astronauții își pierduseră capacitatea de orientare în spațiu. „Sus” și „jos” deveniseră două noțiuni fără corespondență în realitate. Agitînd inestetic și inutil brațele și picioarele, trăiau senzațiile pe care le mai încerci doar în vis cînd plutești deasupra acoperișurilor în chip de om-pasăre. Iar somnul le era tulburat de coșmaruri pururi necunoscute celor ce se mulțumesc să urmărească în ziare pasionantele asalturi către limitele sistemului nostru solar.

Toate acestea se petrecuseră însă mai de mult. Nu era de crezut că Moroianu — cel mai rezistent în timpul antrenamentelor de pe Pămînt — rămăsese acum singurul stăpînit încă de urmările șocului psihofizic al catapultării în spațiul interplanetar. Și totuși…

— Nu-i exclus să ai dreptate, spuse Virgil.

Și chiar a doua zi, inventivul pilot ceru introducerea în programul zilnic a unor exerciții născocite cu scopul de a grăbi adaptarea la lipsa de gravitație.

Erau, de fapt, primele jocuri astronautice — chiar dacă modelul lor terestru putea fi ușor recunoscut.

Cu toate că mișcările suplimentare duceau la creșterea consumului de oxigen — și oxigenul trebuia drămuit cu cea mai mare zgîrceme —, profesorul Stoia, conducătorul expediției, se declară de acord cu începerea neîntîrziată a exercițiiîor.

Primul era un fel de înot aerian. Asironauții se așezau pe rînd Ia un capăt al cabinei și porneau să vîslească cu brațele prin aer, plutind spre capătul opus. Suplul și energicul Virgil trecea mai totdeauna „linia de sosire” înaintea celorlalți.

Al doilea joc — un fel de luptă liberă — cerea și el mai multă îndemînare decît forță. Combatanții se străduiau să-l facă pe adversar să atingă unul din pereții cabinei, ceea ce echivala cu „căzutul” terestru. Revelația turneului perpetuu o constitui Șerban Stoia, care-și mai aducea aminte de isprăvile copilăriei petrecute într-un sat de pe malul Oltului. „Orășenii” trebuiseră să se încline nu o dată în fața lui.

Din păcate, însă, exercițiile nu avură nici un efect asupra lui Moroianu. După cîteva încercări făcute fără tragere de inimă, inginerul se burzuluise: „Ați dat în mintea copiilor”. Și refuzase categoric să mai ia parte la întreceri, însingurîndu-se mai vădit ca pînă atunci.

Hotărîră că inginerul trebuie antrenat în activități care să-l smulgă din plasa gîndurilor întunecate.

A doua zi, Matei declară că va fi nevoit să se dedice mai mult studiului fenomenelor cerești. „Aparatele semnalează o intensificare a bombardamentului cu raze cosmice și schimbări în compoziția spectrului astrelor din constelația Lebedei” — spuse el grav. Și, în concluzie, îl rugă pe Moroianu să-l înlocuiască Ia îngrijirea instalației hidroponice.

Mormăind ceva despre zădărnicirea eforturilor, inginerul nu putu totuși să refuze. Începu să se trezească înaintea tuturora ca să controleze bacurile în care legumele creșteau cu repeziciune, hrănite din belșug cu săruri minerale și favorizate de căldura și lumina becurilor speciale. „O să-l scoatem din abisul de spaimă și amărăciune cu o funie împletită din tulpini de fasole, vinete și pătlăgele roșii” — exclamă Virgil cu un gest teatral și, condamnîndu-i neseriozitatea, ceilalți nu se puteau împiedica să surîdă.

După cîteva zile, profesorul se plînse că-l dor ochii.

— Nici nu-i de mirare, pufni Moroianu. Dacă stai toată ziua cu nasul în cărți!..

— Ai fi vrînd să stea cu nasul în pernă, ca tine! ripostă ironic Virgil.

Ar mai fi spus și altele, dar Matei îl opri cu un semn. Moroianu trebuia cruțat chiar dacă observația lui era cu totul nedreaptă.

Ca să-și îndeplinească planul de studiu, profesorul îl rugă pe Virgil să-i citească măcar un ceas, două pe zi pînă ce i s-or însănătoși ochii. Virgil se afla însă într-o perioadă de verificare a aparatelor și motoarelor, așa că lectura căzu iot în sarcina lui Moroianu. Acesta încercă să opună rezistență, dar era cel mai puțin ocupat și pînă la urmă închină steagul.

Între timp, „Albatrosul” își continua drumul spre Marte. Pe marea hartă planetară fluorescentă, punctul luminos care indica poziția astronavei se deplasa imperceptibil, urmînd făgașul însemnat cu roșu aprins. Și timpul trecea chinuitor de încet. Prin hublourile de borazon, mai dur decît diamantul și transparent pînă la a da senzația de inexistență, constelațiile scîateiau nemișcate, ca o profuziune de pietre scumpe țintuite pe perna de catifea neagră a bijutierului. Albastrul înșelător al oceanului atmosferic dispăruse. De jur împrejur stăpînea întunericul dens, apăsător, palpabil — un ocean și acesta, dar un ocean în ale cărui ape insulele se află risipite pînă la depărtări pe care mintea nu le poate cuprinde.

Prăbușirea îndelungată în genunile cosmice generase o stare de neliniște perpetuă, pe care medicii aveau s-o boteze mai tîrziu „psihoză” a infinitului. Incercînd să și-o explice, Șerban Stoia spuse într-o zi în timpul cinei:

— Sîntem obișnuiți cu dimensiuni pe care să le putem tălmăci în cifre. Trăim un adevărat miraj al cifrelor. In definitiv, parcă putem să intuim distanța pînă la… hai să ziceai pînă Ia Sirius? Nouă ani — lumină! Optzeci și trei de mii de miliarde de kilometri.

Profesorul își ridică brațele în semn de neputință.

— Cu infinitul e altceva. În fața lui, mirajul cifrelor se destramă.

Nimeni nu se grăbea să rupă tăcerea care se așternuse în urma ultimelor cuvinte. Moroianu mesteca în silă o tabletă de proteină sintetică, încrîncenîndu-se ca în fața unei primejdii de moarte. Matei medita cu ochii în tavan. Numai Virgil Negrea încetă să mai soarbă ciocolata fierbinte din sticle cu gîtul lung și îngust.

— Eu cred că n-o să fie totdeauna așa, spuse el încet, urmărind firul unui gînd. Sînîem încă prea legați de pămînt, de dimensiunile lui modeste. Cum să înțelegem infinitul Universului cînd cele mai lungi călătorii terestre se sfîrșesc astăzi după cîteva ceasuri?… Abia urmașii noștri îl vor înțelege! Ani, zeci de ani vor străbate spațiul cosmic în drum spre o stea care — v-aduceți aminte?

Zeci de ani, timpul se va scurge încet și monoton ca un fluviu de smoală. Iar astronauților li se vă părea ca și nouă — și mai mult decît nouă — că totu; e neclintit în jur, că ei înșiși au încremenit pe vecie într-un punct eliberat de tirania binefăcătoare a legilor Universului… Oamenii aceia vor înțelege mai bine decît noi infinitul!

Căldura cu care vorbea de obicei ironicul Virgil îi cucerise pe Șerban Stoia și pe Matei. Doar Moroianu mormăi posomorit:

— Prostii!.. Ne-am îngropat de vii în sicriul ăsta de metal. Și pieirea-i aproape, foarte aproape! E destul să se defecteze radarul!..

De cînd fusese descoperită substanța care reflectă razele cosmice, expedițiile interplanetare mai aveau de înfruntat o singură primejdie: meteoriții. Creatorul „Albatrosului”, profesorul Șerban Stoia, căutase multă vreme o armxuă de nepătruns și se oprise la un aliaj de cadmiu și beriliu, topit în vid și turnat într-o atmosferă de gaz inert (argonul). Dispus în straturi succesive, acest aliaj avea să reziste grindinei particulelor mărunte. În ceea ce privește particulele mari, profesorul și colectivul său de cercetători aleseseră soluția cea mai simplă: trupul astronavei era împănat cu antene de radar, care de la o foarte mare depărtare semnalau creierului electronic apropierea lor și determinau astfel o ușoară abatere din drum pentru a Ie evita. La încercările făcute pe Pămînt, mecanismele funcționaseră fără greș. In inimile astronauților stăruia însă un fior de nesiguranță acum, înaintea verificării hotărîtoare: aparatele de detecție anunțaseră iminenta întîlnire cu un roi de meteoriți. Și cum dimensiunile lui nu îngăduiau să poată fi ocolit în întregime, „Albatrosul” avea să execute un dans cu figuri complicate printre particulele mari, expunîndu-se totodată bombardamentului celorlalte. Avea dreptate Moroianu: era destul să se defecteze radarul…