Ursula Le Guin - Lumii îi spuneau pădure

Pe scurt, îl doborâse iarăşi pe Davidson în cenuşa taberei arse şi, de data asta, nu mai cântase deasupra lui, ci îl lovise cu un bolovan în gură. Dinţii lui Davidson se spărseseră şi printre cioturile albe curgea sânge.

Visul era folositor, o dorinţă împlinindu-se, dar se opri acolo, căci îl visase de multe ori, atât înainte de a se întâlni cu Davidson în cenuşa Kelmei Deva cât şi de atunci încolo. Visul acela nu-i aducea nimic în afară de uşurare. O înghiţitură de apă dulce. El avea însă nevoie de amărăciune. Trebuia să se întoarcă, nu în Kelme Deva, ci pe strada lungă şi îngrozitoare din oraşul străin, numit Central, unde atacase Moartea şi fusese înfrânt.

Ebor Dendep fredona în timp ce lucra. Mâinile ei subţiri, cu firele verzi şi mătăsoase argintate de vârstă, împleteau tulpini de ferigi negre, iute şi precis. Cânta un cântec despre culesul ferigilor, un cântec de fată: Adun ferigi, mă-ntreb dacă el se va-ntoarce… Glasul ei subţire şi bătrân ţiuia ca un greiere. Soarele tremura în frunzele mestecenilor. Selver îşi lăsă capul în mâini.

Pâlcul de mesteceni se afla situat aproximativ în mijlocul Cadastului. Din el plecau opt cărări, şerpuind înguste printre copaci. În aer se simţea iz de fum de lemn; la marginea sudică a pâlcului, acolo unde ramurile erau ceva mai puţin dese, fumul putea fi zărit înălţându-se din coşul unei case, aidoma unui firicel albastru răsucit printre frunze. Dacă priveai atent printre stejari şi ceilalţi arbori, vedeai acoperişurile ridicându-se la vreo jumătate de metru deasupra solului; erau foarte greu de numărat, poate o sută sau două. Casele din lemn erau îngropate pe trei sferturi, aşezate între rădăcinile copacilor. Acoperişurile din bârne erau acoperite cu un morman de rămurele, ace de brad, stuf şi pământ. Erau izolate, etanşe la apă, aproape invizibile. Pădurea şi comunitatea de opt sute de oameni îşi vedeau de treburile lor, în jurul mestecănişului unde Ebor Dendep lucra un coş din ferigi. Deasupra capului ei, o pasăre ascunsă în frunziş făcu: „Ţiu-ţiu”. Zgomotele produse de oameni erau mai puternice ca de obicei deoarece, în ultimele zile, sosiseră cincizeci sau şaizeci de străini, în special femei şi bărbaţi tineri, atraşi de prezenţa lui Selver. Unii erau din alte oraşe din Nord, câţiva uciseseră împreună cu el în Kelme Deva; acum veniseră ca să-l urmeze. Cu toate acestea, glasurile strigându-se ici-colo şi vorbăria femeilor ce se scăldau, sau a copiilor jucându-se în josul pârâului, nu răsunau precum cântecul de dimineaţă al păsărilor, zumzetul insectelor şi toate sunetele pădurii din care oraşul făcea parte integrantă.

O fată apăru grăbită, o tânără femeie-vânător, de culoarea frunzelor palide de mesteacăn.

— Grai de pe coasta sudică, mamă, rosti ea. Alergătoarea este la Culcuşul Femeilor.

— Trimite-o aici, după ce mănâncă, răspunse încet conducătoarea. Sst, Tolbar, nu vezi că a adormit?

Fata se opri să culeagă o frunză lată de tutun sălbatic şi o aşeză uşor pe chipul lui Selver, peste care cădea un snop de raze de soare. Avea palmele pe jumătate deschise, iar faţa lui brăzdată şi zdrobită era îndreptată în sus, vulnerabil şi prostuţ, un Mare Visător adormit ca un copil. Ebor Dendep privea însă expresia de pe chipul fetei. Cu toate umbrele mişcătoare, strălucea de milă, spaimă şi adoraţie.

Tolbar dispăru. După o vreme, apărură două dintre Femeile Bătrâne, împreună cu mesagera, înaintând tăcute, în şir câte una, de-a lungul potecii însorite. Ebor Dendep ridică mâna, cerând linişte. Mesagera se aşează imediat pe jos, odihnindu-se; blana ei castaniu-verzuie era prăfuită şi transpirată, deoarece alergase mult şi repede. Femeile Bătrâne se aşezară mai la soare şi rămaseră nemişcate. Stăteau acolo ca două stânci gri-verzui, cu ochii vii şi strălucitori.

Luptându-se cu un vis de somn pe care nu-l putea stăpâni, Selver răcni, parcă înfricoşat, şi se trezi. Se duse la pârâu să bea apă; se întoarse urmat de şase sau şapte din cei care veneau totdeauna după el. Conducătoarea lăsă lucrul pe jumătate terminat şi rosti:

— Acum, fii binevenită, alergătoare, şi vorbeşte. Tânăra se ridică, se înclină spre Ebor Dendep şi transmise mesajul:

— Vin din Trethat. Cuvintele mele vin de la Sorbron Deva, mai înainte de la luntraşii Strâmtorii, iar mai înainte de la Broter din Sornol. Ele pot fi auzite de toţi cei din Cadast, dar se adresează bărbatului pe nume Selver, născut în Eshreth, din Frasin. Iată mesajul: În oraşul cel mare al uriaşilor, în Sornol, au sosit noi uriaşi, iar mulţi dintre noii veniţi sunt femele. Nava galbenă de foc merge în sus şi în jos, în locul numit Peha. În Sornol se ştie că Selver din Eshreth a ars oraşul uriaşilor din Kelme Deva. Marii Visători ai Exilului din Broter au visat uriaşi mai numeroşi decât copacii celor Patruzeci de Ţinuturi. Acestea sunt cuvintele mesajului pe care-l port.

După recitarea pe nerăsuflate, toţi rămaseră tăcuţi. Ceva mai departe, pasărea emise un „Tiu-ţiu”.

— Este o vreme a Lumii foarte rea, spuse una din Femeile Bătrâne, frecându-şi genunchiul reumatic.

O pasăre cenuşie zbură dintr-un stejar uriaş ce marca marginea nordică a oraşului şi descrise mai multe cercuri, plutind cu aripi leneşe pe briza dimineţii. În preajma oricărui oraş exista un asemenea copac, adăpostind păsările cenuşii: serviciul de gunoieri.

Un băieţaş gras alerga prin mestecăniş, urmărit de surioara şi mai grasă, ţipând amândoi cu glăscioare ca de lilieci. Băiatul căzu şi plânse, fetiţa îl ridică şi-i şterse lacrimile cu o frunză lată. Dispărură în pădure, ţinându-se de mâini.

— Era unul pe nume Lyubov, se adresă Selver conducătoarei. I-am povestit lui Coro Mena despre el, dar nu şi ţie. Când acela era gata să mă omoare, Lyubov m-a salvat. El m-a oblojit şi m-a eliberat. Voia să afle despre noi şi eu îi răspundeam la întrebări, iar el, la rândul lui, răspundea întrebărilor mele. Odată, l-am întrebat cum de putea supravieţui rasa lui dacă aveau atât de puţine femei. Mi-a spus că, în locul din care veneau ei, jumătate din rasă erau femei; dar bărbaţii nu aveau să le aducă în cele Patruzeci de Ţinuturi până nu le pregăteau un loc.

— Până când le pregătesc un loc? repetă Ebor Dendep. Ei bine, s-ar putea să aştepte ceva! Sunt ca oamenii din Visul Ulmului, care vin spre tine cu spatele înainte şi cu capetele întoarse pe umeri. Ei fac din pădure o plajă uscată — limba ei nu avea un cuvânt pentru „deşert” — şi spun că asta înseamnă că se pregătesc pentru femei? Ar fi trebuit să trimită mai întâi femeile. Poate la ei, femeile fac Marile Visări, cine ştie? Sunt înapoiaţi, Selver. Sunt nebuni.

— Un om nu poate fi nebun.

— Dar chiar tu ai spus că visează numai în somn; dacă vor să viseze treji, iau otrăvuri şi visele le scapă de sub control, aşa cum ai spus! Cum poţi să nu numeşti asta nebunie? Ei nu cunosc deosebirea dintre vremea visului şi vremea lumii, nici măcar cât un copil. Poate că atunci când ucid un copac ei cred că va reînvia!

Selver clătină din cap. Continuă să se adreseze conducătoarei, de parcă ar fi fost numai ei doi în mestecăniş, cu un glas scăzut, ezitant, aproape adormit:

— Nu, ei înţeleg foarte bine moartea… Cu siguranţă că nu văd ca noi, dar ştiu mai multe şi înţeleg mai multe decât noi în legătură cu unele lucruri. Lyubov a înţeles aproape tot ce i-am spus. Multe din vorbele lui eu nu le-am putut pricepe. Nu graiul mă împiedica să le înţeleg; îi cunosc limba şi el a învăţat-o pe a noastră; am făcut o scriere a celor două graiuri laolaltă. Cu toate acestea, existau lucruri despre care zicea că nu le voi putea pricepe niciodată. Spunea că yeomenii vin din afara pădurii. Asta-i destul de clar. Mai spunea că ei vor pădurea; copacii pentru lemn, iar solul ca să planteze iarbă pe el.