Ursula Le Guin - Lumii îi spuneau pădure

Pe căpitanul Raj Lyubov îl durea capul. Durerea începuse uşor în muşchii umărului drept şi crescuse treptat până la un zvâcnet distrugător deasupra urechii drepte. Centrii vorbirii sunt în contextul cerebral stâng, îşi spuse el, dar n-ar fi putut-o rosti; nu putea vorbi, citi, dormi sau gândi. Cortex, vortex. Migrenă, cangrenă au! au! au! Desigur, fusese vindecat de migrene, mai de mult, în liceu, apoi din nou, în timpul şedinţelor obligatorii de Psihoterapie profilactică ale Armatei, dar când plecase de pe Pământ luase cu el şi câteva pastile de ergotamină, pentru orice eventualitate. Înghiţise două, apoi un analgezic ultrasuper hiper, un tranchilizant şi o pilulă digestivă, ca să anuleze cafeina care anihila ergotamină, însă durerea continua să-l sfredelească pe dinăuntru, deasupra urechii drepte, în ritmul unui tam-tam. Durere, sfredel, prâsnel, cercel, oh, Dumnezeule. Domnul ne-a adus pre noi. Ne-a dus pre noi în ispită. Ce ar face Athsheenii împotriva unei migrene? Ei n-ar fi avut aşa ceva, ar fi îndepărtat tensiunile cu o săptămână înainte, prin vis. Încearcă, încearcă să visezi. Începe aşa cum te-a învăţat Selver. Deşi n-avea habar de electricitate şi nu putea înţelege realmente principiul electroencefalogramei, de îndată ce auzise de undele alfa şi de momentul când apar ele, Selver spusese: „Ah, da, te referi la astea”. Iar pe ecranul ce afişa cele ce se întâmplau în căpşorul lui verde apăruseră inconfundabilele unduiri alfa; îl învăţase pe Lyubov într-o lecţie de o jumătate de oră cum să oprească şi să pornească ritmurile alfa. Într-adevăr, nu era nimic complicat. Dar nu acum, lumea este prea mult cu noi, au! au! au! deasupra urechii stângi aud mereu apropiindu-se caleaşca înaripată a Timpului, deoarece Athsheenii au incendiat alaltăieri tabăra Smith şi au ucis două sute de oameni. Mai exact, două sute şapte. Toţi oamenii, cu excepţia căpitanului. Nu era de mirare că pilulele nu puteau ajunge în focarul migrenei sale, căci acesta era situat pe o insulă la trei sute de kilometri depărtare, cu două zile în urmă. Departe, peste dealuri. Totul era cenuşă şi scrum. Iar prin cenuşă, toate cunoştinţele sale despre hilfii [1] Hilf — de la High Intelligence Life Forms (Forme de Viaţă cu Inteligenţă Avansată) de pe Planeta 41. Praf, gunoi, o grămadă de date false şi ipoteze goale. Aproape cinci ani — E aici şi-i crezuse pe Athsheeni incapabili de a ucide oameni, asemănători lui, sau lor. Scrisese lucrări voluminoase, explicând cum, şi de ce nu puteau omorî oameni. Totul era greşit. Complet greşit.

Ce nu înţelesese oare?

Se făcuse timpul să meargă la şedinţa de la statul major. Se ridică prudent, mişcându-se cu tot trupul odată, ca să nu-i cadă partea dreaptă a capului; se apropie de masă cu gesturile lente ale unui înotător subacvatic, îşi turnă un pahar de vodcă „General Issue” şi-l dădu peste cap. Îi întoarse stomacul pe dos: îl extroverti şi-l normaliză. Se simţea mai bine. Ieşi din casă dar, incapabil să suporte zgâlţâiturile motocicletei, o luă pe jos de-a lungul străzii principale, prăfuite, din Centralville, spre cartierul general. Trecând pe lângă „Luau”, se gândi cu lăcomie la altă vodcă, însă căpitanul Davidson tocmai intra pe uşa localului şi Lyubov merse mai departe.

Cei din Shackletcn se aflau deja în sala de conferinţe. De data aceasta, comandorul Young, pe care-l mai întâlnise, adusese de pe orbită nişte indivizi noi. Nu purtau uniforma Flotei; după o clipă, uşor şocat, Lyubov îi recunoscu ca fiind umanoizi non-Terrani. Căută imediat să fie prezentat. Unul, domnul Or. era un Cetian Păros, de un cenuşiu închis, masiv şi dur; celălalt, domnul Lepennon, era înalt, alb şi drăguţ: un Hainish. Îl salutară cu interes pe Lyubov şi Lepennon spuse:

— Tocmai v-am citit raportul asupra controlului conştient al somnului paradoxal la Athsheeni, doctore Lyubov.

Era o introducere plăcută şi era, de asemenea, plăcut să fie numit cu titlul său de doctor, pentru care muncise. Conversaţia cu ei relevă că petrecuseră câţiva ani pe Pământ şi că puteau fi hilferi [2] Hilfer — persoană care se ocupă cu militari străini , sau ceva asemănător; prezentându-i, comandorul nu le menţionase pregătirea sau funcţia.

Sala se umplea. Gosse, ecologul coloniei, apăru şi el; apoi, gradele superioare şi căpitanul Susun, şeful Dezvoltării Planetare — operaţiunile forestiere — al cărui grad, ca şi cel al lui Lyubov, era doar formal, pentru împăciuirea militarilor. Căpitanul Davidson intră singur, cu ţinuta dreaptă şi mândră, iar chipul său prelung şi aspru era calm şi destul de rigid. La toate uşile erau postate gărzi. Cefele Armatei erau toate înţepenite, ca la mumii. Conferinţa era de fapt o anchetă. Cui aparţinea vina? Vina e a mea, îşi zise disperat Lyubov; dar cu toată disperarea, privi peste masă, spre căpitanul Don Davidson, cu dispreţ şi scârbă.

Comandorul Young începu, pe un ton scăzut:

— După cum ştiţi, domnilor, nava mea s-a oprit aici; pe Planeta 41, doar ca să debarce un lot nou de colonişti, atât şi nimic mai mult, misiunea lui Shackleton este pe planeta 88, Prestno, din grupul Hainish. Totuşi, deoarece acest atac asupra taberei voastre s-a petrecut în decursul şederii noastre aici, nu l-am putut ignora; mai ales în lumina anumitor amănunte despre care veţi fi informaţi ceva mai târziu. Esenţialul este că statutul Planetei 41, de Colonie a Pământului, este acum revizuit, iar masacrul de la tabăra voastră poate grăbi decizia Administraţiei în legătură cu el. Bineînţeles, hotărârile pe care le putem lua noi trebuie să fie cât mai rapide, pentru că nu pot rămâne mult timp aici. Mai întâi, dorim să ne asigurăm că toţi cei de faţă cunosc evenimentele. Raportul căpitanului Davidson asupra evenimentelor din tabăra Smith a fost înregistrat şi ascultat de toţi cei de pe navă. Îl cunosc şi toţi cei prezenţi aici? Perfect. Acum, dacă aveţi să-i puneţi întrebări căpitanului Davidson, daţi-i drumul. Aş începe chiar eu. Căpitane Davidson, aţi revenit după o zi la locul masacrului, într-un hoper mare, cu opt soldaţi; aţi avut permisiunea unui ofiţer superior din Central pentru acest zbor?

— Da, sir, se ridică Davidson.

— Aţi fost autorizat să aterizaţi şi să incendiaţi pădurea din jurul taberei?

— Nu, sir.

— Totuşi, aţi incendiat-o?

— Da, sir. Am încercat, cu ajutorul fumului, să-i scot pe creechii care mi-au ucis oamenii.

— Mulţumesc. Domnul Lepennon?

Ţinuta lui Davidson era fermă şi hotărâtă; părea indiferent la faptul că ar fi putut avea necazuri. Bineînţeles, ofiţerii aceia şi străinii nu aveau nici o autoritate asupra lui; în legătură cu pierderea celor două sute de oameni şi a represaliilor neautorizate el dădea socoteală numai colonelului său. Iar colonelul era chiar acolo şi asculta.

— Erau bine hrăniţi, bine adăpostiţi, nu erau suprasolicitaţi, în măsura în care aceste lucruri sunt posibile într-o tabără de frontieră?

— Da.

— Disciplina era menţinută foarte aspru?

— Nu.

— Atunci ce credeţi că a determinat revolta?

— Nu înţeleg.

— Dacă nu exista nici o nemulţumire, de ce unii dintre ei i-au masacrat pe ceilalţi şi au distrus tabăra?

Urmă o tăcere îngrijorată.

— Aş dori să lămuresc ceva, interveni Lyubov. Hilfii băştinaşi, Athsheenii, care lucrau în tabără, s-au aliat cu cei din pădure împotriva oamenilor de pe Terra. În raportul său, căpitanul Davidson îi denumeşte pe Athsheeni: „creechi”.