Vladimir Obrucev - Plutonia

Fiara ucisă de Makșeev avea o blană gălbuie-albicioasă, cu o dungă brună de-a lungul spinării și cîteva fîșii de aceeași culoare pe coaste, ceea ce o făcea să semene cu un tigru; văzînd însă conformația capului și a corpului fiarei, coada ei scurtă și forma labelor, zoologul exclamă:

— Nu e tigru, ci o specie de urs!

Makșeev rămase tare dezamăgit, dar examinînd fiara cu mai multă atenție, trebui să admită că numai prin dungile cenușii fiara seamănă cu cel mai fioros reprezentant al felinelor și că în rest ea aduce mai degrabă cu un urs.

— E probabil ursul cavernelor, contemporanul mamutului, cunoscut pînă acum numai după unele părți ce s-au găsit din scheletul sau, explică Papocikin: E mult mai interesant decît dacă ar fi fost un tigru.

După ce măsurară fiara, o jupuiră și luară cu ei pielea, țeasta și un picior dinapoi.

În ziua aceea gătiră o masă de pomină: ciorbă de gîscă cu ceapă sălbatică, frigărui de cerb și friptură de urs. Carnea de urs însă nu le prea plăcu din pricina mirosului ei pătrunzător.

Ceața nu mai era atît de deasă și Pluton lumina printr-o pîclă diafană de aburi, care numai arar îl ascundea cu totul; temperatura se menținea la +13°, iar vîntul se mai potolise.

— Cred, — zise Gromeko, — că peste o zi, două, nu va mai fi ceață și vom vedea în sfîrșit ce culoare are cerul în Plutonia.

Odihna nu le fu tulburată decît de urletele îndepărtate ale lupilor, care se ospătau, pesemne, prin poieni din leșurile cerbilor, ursului și ale celorlalte sălbăticiuni. Nici măcar Generalu nu lua în seamă aceste urlete; el stătea culcat la intrarea în cort, unde fumul îl apăra de insectele sîcîitoare.

A doua zi plutiră mai departe la vale. Rîul devenea mai larg și mai adînc; acum, întrucît bărcile erau greu încărcate, nu mai riscau să se izbească de mal sau să se împotmolească cînd cursul apei cotea brusc.

De o parte și de alta a rîului se înălța un zid des de tufe, înalt de vreo patru metri. Pe maluri creșteau de-a valma cîteva specii de sălcii, mălinul, păducelul, măcieșul, trandafirul sălbatic, formînd hățișuri de netrecut. Pe alocuri, deasupra tufelor, se ițea mesteacănul alb și larița. Termometrul arăta +14°; ceața acoperea numai arareori cerul, plutind mai tot timpul, la o înălțime destul de mare, sub forma unor scame de nori, prin care se furișa lumina roșiatică a lut Pluton.

— Pesemne că în curînd ceața va dispare, spuse Makșeev, care avea misiunea de a face observații meteorologice. Se vor sfîrși oare vreodată aceste perdele de verdeață — singurul lucru pe care îl vedem din bărcile noastre?

— Dacă ne-am fi strecurat cu poveri grele, în spate, prin desișurile pădurii, nu cred că am fi văzut mai mult, în schimb am fi înaintat incomparabil mai încet! remarcă Gromeko, pe care ca botanist îl interesau în mod deosebit aceste perdele de verdeață.

În timpul popasului de prînz, pe care îl făcură într-un luminiș mic, curat, Kaștanov și Gromeko dădură o raită prin pădure, Papocikin se apucă de pescuit, iar Makșeev se sui într-un copac mai înalt ca să scruteze depărtările. Cînd se întoarse, el spuse zoologului:

— Curînd, înfățișarea ținutului se va schimba. În depărtare zăresc coline teșite, despădurite, cu pajiști întinse. Rîulețul nostru ne duce direct acolo.

— Dar împrejurimile?

— Cît vezi cu ochii, numai pădure și iar pădure, un ocean de verdeață, fără un pic de luminiș.

— Tovarășii noștri o să se întoarcă repede, dacă pretutindeni e numai hățiș.

Și-ntr-adevăr, după un ceas, aceștia se înapoiară, aproape cu mîna goală; merseseră tot timpul pe o potecă, prin coridorul de verdeață, adunaseră cîteva plante, văzuseră niște păsărele și auziseră fel de fel de foșnete prin hățișuri, dar nu dăduseră de nici o poiană. Zoologul, care nu se depărtase de rîu, avusese mai mult noroc; el prinsese cu undița cîțiva pești mari, ce semănau cu muskunul siberian, cum și o broască uriașă, verde, de vreo treizeci de centimetri lungime.

Se odihniră, apoi bărcile porniră iarăși. După vreo două ceasuri văzură pe malul drept o colină destul de înaltă; apoi alta și iar alta; colinele erau acoperite de o pădure deasă, alcătuită însă de astă dată din arbori caracteristici zonei temperate: tei, arțari, ulmi, fagi, frasini și stejari. În văi se zăreau molifți și brazi. Ramurile copacilor, năpădite de iederă, hamei, lăurușcă sau volbură erau plecate pe alocuri, deasupra apei. Prin desișul verde gungureau păsărele; cînd și cînd se ițeau veverițe șl burunduci [18] Burunduc — animal mic din ordinul rozătoarelor. Seamănă cu veverița, dar este mai mic și are o blană de culoare galben-deschis, cu dungi negre orizontale și o coadă mai puțin stufoasă. Trăiește prin pădurile siberiene, în vizuini săpate sub rădăcinile copacilor, fiind numit de aceea și veverița de pămînt. (Nota red. ruse) , care săreau din cracă în cracă.

— În seara asta o să avem noi surprize, spuse Gromeko. Precum vedeți, flora se schimbă, dovadă că pe aceste meleaguri clima e mai caldă.

— Asta așa-i! încuviință zoologul. Abia ieri m-am simțit ca și cum aș fi fost undeva în nordul Siberiei, iar astăzi,natura îmi amintește de sudul Rusiei, de meleagurile de baștină.

— Crezi că am putea întîlni pe aici tigri adevărați? întrebă Makșeev.

— Tot ce se poate. De aceea ar fi bine să nu ne împărțim pe grupuri, ci să mergem toți împreună, pentru ca la o adică să ne apărăm mai bine, propuse Kaștanov.

Colinele deveneau tot mai înalte, astfel încît puteau fi numite cu drept cuvînt dealuri; costișele lor dinspre miazănoapte erau acoperite de o pădure deasă de foioase, iar pe costișele de la miazăzi se întindeau poieni cu copaci și tufe răzlețe; ici-colo părea că se zăresc și niște stînci, ceea ce stîrni interesul geologului.

— Cred că astăzi și geologia se va alege cu cîte ceva! exclamă Makșeev.

— Ar fi și timpul; ciocanului meu i s-a urît de cînd stă degeaba. Singurul dîmb întîlnit în tundră i-a înșelat așteptările, rîse Kaștanov.

— Eu zic să poposim aici pentru noapte, fu de părere Gromeko. Am făcut astăzi aproape o sută de kilometri.

Locul pentru popas îl aleseră în apropiere de poalele unui deal mai mare, despărțit de malul drept al rîului printr-o fîșie nu prea lată de pădure cu arbori înalți. Băură ceai, îmbucară în pripă cîte ceva ca să mai prindă puteri, apoi se îndreptară toți patru spre deal. Pe Generalu îl lăsară lîngă cort, legat de un copac cu o sfoară lungă.

Cum intrară în pădure dădură de o potecă. În jur, hățișul era atît de des, încît nu puteai face un pas fără să-ți croiești drum cu toporul. Tufe și plante agățătoare de tot felul formau de o parte și de alta o rețea verde de nestrăbătut. Prin coviltirul de verdeață răzbeau doar ici și colo raze răzlețe de lumină roșiatică.

Vînătorii mergeau tăcuți, unul în spatele altuia, cu armele pregătite, și priveau cînd înainte, cînd în sus spre vîrfurile copacilor, unde în orice clipă se putea ivi pe neașteptate o pradă interesantă sau un dușman primejdios. Dar nu vedeau nimic în afară de păsărele și veverițe.

Ajunseră fără a întîlni vreo piedică la poalele dealului și începură să urce. Iarba nu trecea de genunchi și Gromeko, rămînînd în urma celorlalți, strîngea diferite plante, absorbit cu totul de această îndeletnicire. În vreme ce zoologul examina și descria un șarpe mare, pe care îl ucisese, Kaștanov desprinse cu multă greutate o mică bucată de rocă. Această rocă, coezivă, foarte ciudată, avea o culoare galben-verzuie, cu mici impregnațiuni de metal alb-argintiu; după ce o cercetă cu lupa, zise foarte mirat: