Vladimir Obrucev - Plutonia

— Să fie oare toată colina din gheață și numai pe deasupra să aibă un strat de pămînt? întrebă Borovoi.

— Cred că da! În nordul Siberiei se găsesc asemenea ghețari fosili. La obîrșie, ei sînt fie niște nămeți uriași, păstrați întîmplător, fie o parte dintr-un masiv de gheață, rămasă după retragerea ghețurilor. Încetul cu încetul, gheața a fost acoperită de mîlul și nisipul adus de pîraiele ce curgeau și de aceea s-a păstrat [16] Această colină era formată probabil din gheață fosilă păstrată la o mică adîncime datorită înghețului veșnic. Asemenea ghețuri fosile se întîlnesc deseori în regiunile nordice ale Siberiei, mai ales în apropierea litoralului Oceanului înghețat d ”Nord. (Nota red. ruse) .

Această descoperire a Iui Kaștanov avea o mare însemnătate pentru grupul ce rămînea în tabără și care putea amenaja astfel, chiar sub locuința sa, un ideal depozit de provizii.

— Mai tîrziu, o să punem aici o ușă și o să facem dedesubt o încăpere spațioasă, spuse Borovoi.

— Pe lîngă asta o să săpăm în gheață, în altă coastă a colinei, o peșteră, unde o să ținem cîinii cînd o să înceapă vremea călduroasă, adăugă Igolkin.

După ce descărcară săniile, toți îi ajutară pe Kaștanov și Gromeko să amenajeze o încăpere destul de mare, unde să depoziteze părțile din corpul mamutului, pe care le aduseseră cu ei și ceea ce mai rămăsese din rinocer. Cînd isprăviră, astupară intrarea cu blocuri de gheață și o baricadară cu schiuri și sănii, ca să ferească proviziile de cîini.

A doua zi începură dis-de-dimineață pregătirile de drum. Mai întîi triară bagajul. Apoi depozitară în răcitor conservele, alcoolul, peștele uscat și încărcară în sănii bărcile și echipamentul necesar pentru călătoria în adîncul Plutoniei. Prînziră împreună pentru ultima dată și porniră spre rîulețul Makșeev, luîndu-și rămas bun de la Borovoi, care în lipsa lor avea să păzească iurta și depozitul. Igolkin urma să se întoarcă cu săniile spre seară. Hotărîră să ia un singur cîine, pentru pază; îl aleseră pe Generalu. Iar pentru ca patrupedul care îi însoțea să suporte mai ușor căldura, îl tunseră, și cîinele pufos căpătă o înfățișare care stîrni hazul tuturor. În vîrful capului îi rămăsese un moț, în partea de sus a picioarelor niște franjuri, iar în vîrful cozii un pămătuf. Makșeev, care îl tunse, spuse că anume a lăsat aceste podoabe, pentru ca aspectul ciudat al cîinelui să sperie fiarele pe care le vor întîlni.

Cînd ajunseră la malul rîului, lat de vreo șase metri și adînc de unu-doi metri, coborîră bărcile pe apă și se așezară cîte doi în fiecare barcă: unul — la cîrmă, iar celălalt — la vîsle. Cîinele fu instalat la prora bărcii din față, unde se aflau Makșeev și Gromeko. Capul caraghios al Generalului, cu urechile mari, ciulite, și cu moțul dintre ele, se ițea cînd și cînd din barcă.

Igolkin rămase pe mal pînă ce bărcile, duse repede de curent, dispărură în depărtare. Deasupra iurtei, care abia se zărea la orizont, Borovoi înălță un steag alb. Și astfel, membrii expediției, care pînă atunci împărțiseră frățește toate greutățile, se despărțiră, formînd două grupuri; patru dintre ei porneau cu barca în inima unui ținut misterios. Aveau oare să se mai întoarcă și cînd, în ce fel, toți oare?

Cele două bărci lunecau repede pe apa tulbure, care gonea clipocind spre miazăzi, între niște maluri joase; de o parte și de alta rîul era străjuit de sălcii polare, năpădite de frunzulițele tinere. Pe amîndouă malurile se întindea aceeași tundră netedă cu tufișuri pitice. Vîntul le era tot timpul prielnic și, după cum constatară călătorii, fără a mai greși de data asta, el sufla dinspre nord, unde se aflau ghețurile de la gura depresiunii, adică de la suprafața planetei spre această cavitate călduroasă. Ca și înainte, ceața se ridica în vălătuci, aci ascunzînd, aci descoperind astrul roșiatic ce stătea nemișcat la zenit. Temperatura era de +12° și din cînd în cînd pîcla se prefăcea într-o burniță, care, de altfel, înceta repede.

Bărcile făceau cam opt kilometri pe oră. Călătorii aflați la cîrmă schițau harta regiunii, pe care însemnau toate meandrele rîulețului. După ce parcurseră douăzeci și cinci de kilometri, poposiră pentru noapte.

Dădură o raită pe mal și constatară că în tundră tufișurile erau mai înalte, iar pe alocuri creștea printre ele lariță scundă, alcătuind împreună cu salcia și mesteacănul crînguri nu prea mari, dar foarte dese. Printre tufișuri descoperiră niște poteci înguste, bătătorite, ce duceau spre malul rîului și pe unde veneau probabil animalele la adăpat.

Înnoptară pentru prima oară în cort, fără saci de dormit.

— Lumina asta continuă — zise Makșeev înainte de a se culca — tulbură cu desăvîrșire deprinderile noastre și răstoarnă noțiunea care o avem despre timp.

Te uiți la ceas și spui: dimineața, amiaza, seara, iar soarele stă neclintit la zenit și încălzește la fel tot timpul, de parcă și-ar bate joc de terminologia noastră.

Din fericire, nimic nu le tulbură noaptea sau mai bine zis timpul de odihnă.

A doua zi făcură încă cincizeci de kilometri și se opriră devreme, ca să exploreze mai bine împrejurimile. Malurile rîului erau acoperite de data asta de tufișuri mai înalte și de copaci singuratici, alcătuind un fel de ziduri verzi care îngustau mult orizontul exploratorilor.

După masă, Gromeko rămase în preajma cortului ca să adune plante, Makșeev plecă spre apus însoțit de Generalu, iar Kaștanov și Papocikin — spre răsărit, pe potecile bătătorite de sălbătăciuni prin tufișuri dese, ceva mai înalte de un stat de om. Pe alocuri se vedeau urme de diferite animale. Zoologul recunoscu urme de mamut, de rinocer, ale unor paricopitate mari și mici și ale unei specii de solipede. Cîteodată întîlneau urmele labelor moi ale unor fiare de pradă de diferite mărimi. La vederea unora dintre ele, exploratorii noștri simțeau fiori. Aceste urme aveau o lungime de vreo douăzeci de centimetri, iar ghearele se înfigeau în pămînt la o adîncime de patru centimetri. Zoologul stabili că ele aparțin unui urs de o mărime neobișnuită.

— E probabil ursul cavernelor, contemporan cu mamutul, remarcă Kaștanov. El întrece în mărime pe toți reprezentanții cunoscuți ai acestei familii.

— Nu cumva vînează pe oamenii cavernelor? întrebă Papocikin.

— Într-adevăr, uneori se găsesc oase, gheare și dinți ai acestui urs prelucrate de omul cavernelor, răspunse geologul. Nu știu încă dacă s-au găsit oasele sau țestele acestui om prelucrate de urs.

— În orice caz, ar fi mai sănătos să nu dăm ochii cu el!

— Cum? Să ne ferim de o jivină atît de interesantă? Îi veneau de hac strămoșii noștri înarmați numai cu ghioage și topoare de piatră, iar noi să ne temem, noi care avem arme moderne și gloanțe dum-dum? Ar fi mai mare rușinea!..

Depărtîndu-se de rîu, exploratorii ajunseră într-o poiană întinsă, acoperită cu iarbă deasă, dar scundă, presărată ici-colo cu flori de felurite culori.

Se opriră la marginea pădurii, între tufișuri și văzură că în poiană pasc izolat sau în grupuri diferite mamifere, printre care deosebiră ușor unele specii dispărute de mult de pe fața Pămîntului: tauri negri, primitivi, cu coarne și cocoașe uriașe, cerbi gigantici, cu coarne nu mai puțin gigantice, cai sălbatici mici, lățoși, cu coada smultă și coamă scurtă. O pereche de rinoceri stăteau cu capetele vîrîte în tufișuri, iar cîțiva mamuți, ce formau un grup mic, își clătinau ritmic capetele și trompele, pentru a alunga, pesemne, gîzele care îi sîcîiau. De altfel, zumzetul țînțarilor, tăunilor și musculițelor umplea luminișul.