Vladimir Obrucev - Plutonia

După ce admirară pe îndelete priveliștea pașnică pe care le oferea acest imaș unde pășteau „fosile vii” [17] Fosile — rămășițele animalelor și plantelor care au trăit în trecutul îndepărtat și care se găsesc pietrificate sau carbonizate, în diferite roci. Fosilele au o mare importanță pentru determinarea vîrstei straturilor din scoarța pămîntului în care se află. Cu studiul lor se ocupă paleontologia, o ramură specială a geologiei. (Nota red. ruse) , Kaștanov și Papocikin hotărîră să se apropie, ca să fotografieze cîteva animale. Se apropiară de-a bușilea de-a lungul lizierii, mai întîi de grupul de tauri, apoi de cei doi rinoceri, pe care-i fotografiară pe cînd se hîrjoneau, sărind greoi și stîngaci unul peste altul. Rinocerii își încrucișau coarnele ca pe niște spade uriașe, bătătoreau iarba cu picioarele lor butucănoase și răscoleau pămîntul.

Veni apoi rîndul mamuților, ce se aflau în mijlocul poienii. Dar vînătorii nici nu apucară să se apropie îndeajuns, că în capătul celălalt al poienii, unde pășteau cerbii, se produse o tulburare ele neînțeles. Animalele ridicară deodată capul, ciuliră urechile și o luară la goană, înspăimîntate pesemne de un dușman nevăzut, dar fără îndoială înfricoșător. Cerbii trecură pe lîngă mamuți, care se speriară la rîndul lor și o porniră în trap greoi, cu trompele în vînt. Atît cerbii, cît și mamuții veneau de-a dreptul spre locul unde stăteau ascunși vînătorii noștri.

— Cînd cerbii vor fi la o sută de pași, trage în cel care va fi în frunte, șopti repede Kaștanov. Ei se vor opri o clipă și atunci îi voi fotografia. Pe urmă trag și eu, căci altfel ne fac una cu pămîntul.

Papocikin duse arma la ochi, și cînd cerbul uriaș care venea în frunte, cu capul dat pe spate și nările umflate de spaimă, ajunse destul de aproape, trase. Lovit în piept, cerbul căzu în genunchi din plină goană, iar ceilalți se opriră buluc, îmbulzindu-se și întinzînd grumazurile.

Între timp, Kaștanov reuși să fotografieze acest grup interesant, dădu aparatul zoologului și trase la rîndu-i în alt cerb, întors cu partea stîngă spre vînător. Animalul făcu un salt înainte și se prăbuși, iar ceilalți o luară brusc la dreapta și porniră în goană pe sub streașină pădurii.

În vremea asta, mamuții care alergau în spatele cerbilor se apropiară și se opriră în fața celor două animale doborîte de vînători. Papocikin avu răgazul să încarce armele, iar Kaștanov fotografie mamuții.

— Ce zici, trag? bîigui zoologul.

— La ce bun? Carne avem din belșug, iar pe mamut l-am cercetat pe îndelete în tundră. Tragem numai dacă se năpustesc asupra noastră.

Animalele nu se urneau din loc și-și mișcau trompele de parcă ar fi stat la sfat. Erau șase la număr, printre care doi mamuți tineri, cu colții mai mici și blana cu părul nu prea lung. Puiendrii se liniștiră curînd, începură să se joace și să zburde în jurul animalelor adulte, care în răstimpuri slobozeau mugete înăbușite ce le trădau tulburarea. În cele din urmă, un mascul bătrîn o luă spre dreapta și toată turma îl urmă de-a lungul lizierii. Nu rămaseră în poiană decît cei doi rinoceri.

— Cine o fi speriat aceste ierbivore pașnice? întrebă Kaștanov. Ursul cavernelor, poate?

— Sau vreo fosilă mai mai fioroasă din menajeria paleontologică a dumitale!

— Mai știi! Cred însă că e mai sănătos să nu ne ducem în capătul celălalt al luminișului, căci fiara ne poate ataca din hățiș cu atîta repeziciune, încît să nu avem timp să tragem un foc de armă.

— Atunci, hai să ne ocupăm de cerbi, să-i măsurăm, să-i jupuim și să-i tîrîm spre rîu.

Cerbii răpuși de vînători făceau parte dintr-o specie gigantică dispărută de pe fața pămîntului, contemporană cu mamutul, taurul primitiv și ursul cavernelor. După ce îi jupuiră, vînătorii tăiară picioarele dinapoi ale cerbului celui mic și porniră cu povara spre rîu, hotărîți să se înapoieze după carne, dacă tovarășii lor vor fi fost mai puțin norocoși și dacă fiara necunoscută, care dădea poate tîrcoale poienii, le va mai fi lăsat și lor ceva.

La locul de popas îl găsiră pe Gromeko, care îi aștepta cu nerăbdare. El cutreierase împrejurimile, culesese o sumedenie de plante, jumulise și pusese la fiert, pentru cină, o gîscă vînată. Deodată își făcu apariția Generalu, neînsoțit de nimeni. La gîtul cîinelui era prins cu sfoară un bilețel de la Makșeev, care le scria:

„Am împușcat o dihanie cît toate zilele și n-am cum s-o aduc pînă la cort. Îl aștept aici pe Semion Semionovici, ca să vadă animalul. Cîinele știe drumul, dar, pentru orice eventualitate, am schițat și itinerariul meu”.

Pe verso, Makșeev însemnase cu creionul drumul parcurs, indicînd direcția și distanța, în pași.

După ce se odihniră puțin, Papocikin și Gromeko porniră în căutarea lui Makșeev. Generalu îi călăuzea bine, dar la răscruci se oprea adeseori, nehotărît. Atunci îl scotea din încurcătură schița, unde erau indicate toate răspîntiile potecilor. Vînătorii merseră repede și într-o jumătate de ceas ajunseră aproape de locul unde se găsea tovarășul lor. Deodată, din direcția aceea, răsunară una după alta două detunături. Generalu se năpusti într-acolo, lătrînd cu furie, și vînătorii se grăbiră să-l urmeze, căci se temeau că Makșeev se află în primejdie.

Curînd ajunseră într-o poiană mare; în mijlocul acesteia era un grup de tufișuri și de copaci, lîngă care zăriră ceva de culoare gălbuie, precum și capul lui Makșeev. În față, prin poiană, mișunau vreo zece jivine brune roșcate, care nu erau altceva decît niște lupi.

Generalu se opri la marginea poienii, fără a cuteza să atace un dușman fără doar și poate mai puternic.

La apariția vânătorilor, lupii dădură bir cu fugiții, iar Makșeev strigă:

— Trageți vreo două cartușe cu alice, dacă aveți la voi pușca cu două țevi. Nu vreau să irosesc în van gloanțele explozive.

Gromeko se grăbi să încarce cu alice pușca lui și trase de două ori în haită. Lupii o luară la goană spre tufișuri, urmăriți de Generalu, oare ucise din goană una din fiarele căzute. După ce totul se sfîrși, Makșeev istorisi vînătorilor toată pățania:

— Cînd am ajuns în poiana asta, m-am oprit la marginea ei, fiindcă Generalu începuse să mîrîie și să dea semne de neliniște. Îndărătul crîngului ăsta păștea o turmă de cerbi. Am hotărît să vînez cîțiva, fiindcă pînă acum nu mai împușcasem asemenea sălbăticiuni. De aceea am început să mă furișez prin tufișuri de-a lungul lizierei, dar deodată, ajungînd în dreptul crîngului, am zărit o fiară gălbuie, care și ea pîndea cerbii, și se furișa spre ei, de după crîng…Mi-am zis atunci că acest vînat e mai interesant decît cerbii și am început să-l observ, ascuns într-un tufiș, de la o depărtare de numai o sută de pași. Întrucît pîndea cerbii, fiara nu m-a văzut sau poate a socotit că nu merită să dea atenție acestei făpturi bipede, care o întîlnea pentru prima oară. Furișîndu-se pînă la crîng, jivina s-a ridicat în picioare, cît era de lungă, ca să-și ochească prada, peste tufișurile care o despărțeau de cerbi; în timpul ăsta cerbii pășteau liniștiți, fără să simtă ceva. În acea clipă, am putut distinge pe blana de culoare deschisă de pe coastele fiarei niște dungi brune și mi-am dat seama că e un tigru de o mărime neobișnuită. Fiara stătea întoarsă cu partea stîngă spre mine, într-o poziție minunată, și m-am grăbit să-i trîntesc un glonț exploziv, care a doborît-o pe loc. Înspăimîntați de detunătură, cerbii au luat-o la goană de-a lungul crîngului, dar văzînd tigrul care se mai zvîrcolea în agonie, au cotit brusc, în direcția unde mă aflam eu. Abia am apucat să mă feresc din calea lor. Erau niște animale cu adevărat falnice. Turma era alcătuită dintr-un mascul bătrîn cu coarne uriașe, mai multe femele și cîțiva puiendri. Mă gîndeam la început să jupoi singur tigrul, dar după ce l-am cercetat cu atenție, m-am încredințat că face parte dintr-o specie neobișnuită, dispărută și ea probabil de pe fața pămîntului. De aceea am găsit cu cale că e mai bine să-l chem pe zoolog. Am vrut să pornesc singur spre campament, dar mi-era teamă că vreo fiară va da de hoit și va distruge blana. Atunci mi-a venit în gînd să-l trimit pe Generalu, care după cum văd și-a îndeplinit misiunea. Și bine am făcut, căci n-a trecut mult și am auzit urlete de lupi. Una după alta fiarele și-au făcut apariția în poiană, pînă s-au strîns vreo zece. Zărindu-mă lîngă tigrul ucis, la început s-au temut să se apropie, dar pe urmă au devenit atît de îndrăznețe, încît am fost nevoit să stric pe ele două cartușe.