Vladimir Obrucev - Plutonia

Apa clipocea la prora bărcii, vîslele se afundau ritmic în unde, iar în desiș răsuna ciripitul păsărelelor. Makșeev se aplecă peste marginea bărcii și începu să urmărească în apă peștii, care aici apăreau la suprafață, aici dispăreau în adînc.

— Cît e de minunată natura aici, dacă o privești din barcă, spuse el visător. Dar cînd cobori pe mal, nu poți străbate un desiș, nu poți face un pas fără să întîlnești vreo lighioană veninoasă sau vreo fiară. Nici nu-ți vine să crezi că după ce ai înfruntat zile în șir ghețurile, negura și vijeliile, plutim pe un rîu care curge în cavitatea interioară a Pămîntului nostru și că în apropierea acestor ghețuri există o natură care amintește pădurile virgine din Africa sau din America de Sud. Sînt curios să știu la ce latitudine se află regiunea Americii de Nord sub care ne găsim.

— Nu-i greu s-o afli dacă însemni pe hartă itinerariul nostru, începînd cu brîul de gheață. După părerea mea, sîntem încă sub Marea Beaufort — una din cele mai nordice regiuni ale globului, sau, în cel mai bun caz, sub tundra de pe litoralul nordic al Alaskăi. Acolo — frig năprasnic, sloiuri de gheață, urși albi, iar aici — vegetație luxuriantă, tigri, hipopotami și șerpi.

Între timp, Makșeev zări în apă, oglindindu-se clar, soarele. Ridică repede capul și exclamă:

— Iată-l în sfîrșit și pe roșcovanul nostru pe un cer senin!

Călătorii, obișnuiți să-l vadă pe Pluton numai printr-o perdea mai mult ori mai puțin deasă de ceață sau de nori, nu știau ce culoare are cerul deasupra meleagurilor de aici și nici cum arată acest sîmbure incandescent al Pămîntului. Acum, însă, pîcla se scămoșase sub forma de nori cumulus, prin care se zărea cerul senin, dar nu azuriu ca la suprafața Pămîntului, ci albastru închis.

Pluton se afla la zenit și diametrul său părea ceva mai mare decît diametrul aparent al soarelui.

Acest astru subteran sau „intrateran” semăna cu soarele cu puțin timp înainte de a apune, sau cu puțin timp după ce răsare, văzut prin masa groasă a atmosferei. Pe discul său se puteau distinge destul de multe pete de diferite mărimi.

— Acest astru central, sau adevăratul sîmbure al Pămîntului nostru se află în ultima fază de ardere. De fapt nu e decît o stea roșie care în curînd se va stinge. Nu mai are mult de trăit. Atunci, în cavitatea interioară se vor înstăpîni frigul și întunericul, iar această viață clocotitoare va pieri încetul cu încetul, spuse Kaștanov.

— Ce bine că am izbutit să ajungem aici și s-o studiem! spuse Makșeev. Dacă am fi venit doar puțin mai tîrziu, nu ne-ar mai fi rămas decît să facem calea întoarsă, deoarece ne-am fi aflat într-o beznă de nepătruns.

— Ușurel, ușurel, am spus „nu mai are mult de trăit” în sens geologic. Dacă socotim în anii pămîntești, asta înseamnă poate milenii întregi, așa că urmașii noștri îndepărtați vor mai avea posibilitatea să studieze această cavitate interioară și chiar s-o colonizeze.

— Foarte mulțumesc, dar nu găsesc prea ispititor să locuiești într-o țară condamnată să moară în bezna nopții veșnice!

Această discuție însuflețită făcu să treacă timpul! pe nesimțite și în sfîrșit cele două bărci traseră la mal în locul unde se afla cortul. Papocikin și Gromeko îi așteptau cu cina. Carnea fiartă și friptura de godac, dreasă cu ceapă sălbatică, pe care botanistul o culesese pe deal, era minunată. Hotărîră că de aci înainte să dea preferință fructelor, rădăcinilor și ierburilor comestibile, pentru ca hrana lor să fie mai variată. Toate conservele de legume și pastele făinoase rămăseseră la campament și nu luaseră cu ei decît ceai, zahăr, ceva pesmeți și condimente ca: sare, piper și diferite concentrate, urmînd să se hrănească îndeosebi din vînat și pescuit. Trăgeau nădejde că vor putea găti mîncăruri mai gustoase cu verdețurile pe care le vor mai întîlni.

Noaptea aprinseră în apropierea cortului un foc uriaș și făcură cu rîndul de gardă, căci întîlnirea cu tigrul le arătase că ar putea fi atacați de diferite fiare. Și într-adevăr, fiecare santinelă auzi în desișurile din apropiere foșnete, trosnituri, fîlfîit de aripi și țipete de păsări speriate, iar Generalu ciulea mereu urechile și mîrîia.

A doua zi, în primele ore de navigație, ținutul nu se schimbă la înfățișare: ca și înainte se perindau dealuri împădurite pe costișele dinspre nord și pajiști pe costișele dinspre sud, iar de-a lungul malurilor se întindea pădurea ce părea că nu se mai sfîrșește. Către prînz poposiră pe malul stîng. După masă, Kaștanov și Gromeko porniră în explorare.

Pe aceste meleaguri descoperiră multe plante noi. Întîlniră chiar plante sempervirescente — mirtacee, lauracee și lauroceracee. Alunul atingea aici dimensiuni uriașe, rivalizînd cu stejarul, ulmul și fagul; pe versantul sudic creșteau fagi, chiparoși și gutui. Magnolii superbe, încărcate de flori mari, răspîndeau miresme îmbătătoare. În desiș, de-a lungul rîului, creștea bambusul și fel de fel de liane. La tot pasul Gromeko scotea exclamații entuziaste..

În ziua ceea, temperatura era de +25° la umbra, căci vîntul dinspre nord, care pînă atunci îi întovărășise pe exploratori, se potolise. Aerul încărcat de miresmele pădurilor deveni greu respirabil. Exploratorii se cățărau anevoie pe costișa dealului, leoarcă de sudoare, deși soarele lumina slab prin perdeaua de nori.

Din pricina zădufului, întreaga fire părea că încremenise, iar păsările și sălbăticiunile se refugiaseră la umbră.

Ajunși în vîrful dealului, Kaștanov și Gromeko se așezară să se mai odihnească și, întorcînd privirile înspre nord, ca să cerceteze împrejurimile, descoperiră pricina zăpușelii: la orizont se zărea, asemenea unui zid crenelat, cu turnuri fantastice, un nor uriaș, violet-închis, ce prevestea furtună, avînd în față un meterez albastru-purpuriu de nori învălurați, sub care scînteiau fulgere orbitoare; valul de nori se apropia cu repeziciune.

— Să dăm fugă la bărci, exclamă botanistul. În curînd va cădea o ploaie tropicală.

Coborîră amîndoi povîrnișul, împleticindu-se prin iarba înaltă și alunecînd în locurile mai abrupte. După vreo zece minute ajunseră la locul de popas, unde Makșeev și Papocikin îi așteptau nerăbdători, neștiind ce să facă. Se putea întîmpla ca micul lor cort să nu reziste ploii și probabil grindinei ce avea să vie. Și apoi, rîul ar fi putut ieși din albie și ar fi putut smulge copacii, așa că nici în bărci nu ar fi fost în siguranță. Cel mai bun lucru era, se pare, să descarce bagajele pe mal, să scoată bărcile din apă și să se adăpostească în tufișuri.

În vreme ce se sfătuiau cum să procedeze, Papocikin își aminti că pe cînd urmărea un șarpe mare de apă, văzuse mai jos, pe cursul rîului, la capătul dealului, o stîncă povîrnită, care îi putea adăposti de ploaie. Trebuiau însă să se grăbească, pentru că furtuna se apropia văzînd cu ochii. Săriră toți în bărci și o luară în direcția stîncii. Cîteva minute mai tîrziu bagajele se aflau la adăpost. Adăpostul era destul de încăpător, așa încît avură loc în el nu numai oamenii, cîinele și bagajele, ci și bărcile, din care făcură un fel de pavăză împotriva vîntului.

După ce alungară cîțiva șerpi, nu prea mari, care se aciuaseră prin crăpăturile stîncii, exploratorii putură contempla în voie priveliștea măreață a acestei catastrofe atmosferice.

Valul de nori albaștri-purpurii ajunse pînă la jumătatea cerului și ascunse soarele; privit de jos, el părea acum de catran. În cer se deschisese parcă un abis brăzdat de zig-zag-urile orbitoare ale fulgerelor, însoțite de tunete cum exploratorii nu mai auziseră vreodată. Bubuiturile asurzitoare se țineau lanț. Uneori se auzeau niște pîrîituri ca și cum cineva ar fi sfîșiat uriașe bucăți de pînză trainică. Alteori răsunau parcă salve trase de sute de tunuri grele.