Vladimir Obrucev - Plutonia

Pădurea din apropiere prinse a fremăta sub primele rafale ale vîntului. Dinspre miazănoapte se apropie un uruit înfricoșător, care încetul cu încetul acoperi chiar și tunetul. Părea că vine în goană un tren uriaș, care prăvale totul în cale.

Exploratorii se făcuseră albi ca varul și priveau înspăimîntați în jur.

Vijelia stîrni vîrtejuri năprasnice. În văzduh se roteau puzderii de frunze, flori, crăci uscate, ramuri, tufe întregi smulse din rădăcini și păsări care nu apucaseră să se adăpostească în adîncul pădurii. Se întuneca tot mai tare. Cînd nu tuna, se auzeau șuierături și trosnete. Picuri de ploaie neobișnuit de mari și boabe răzlețe de grindină cădeau cu zgomot pe pămînt și în apa ce clocotea și spumega. Apoi se făcu întuneric beznă și numai cînd fulgerele brăzdau tăria, se vedeau pentru o clipită priveliști înfiorătoare. Părea că întreaga pădure se ridicase în văzduh și gonea mînată de ploaie și grindină. Tunetele erau atît de puternice, încît vorbele nu se deslușeau nici cînd erau strigate la ureche.

Dar cataclismul dură numai cîteva clipe. Începu repede să se lumineze, rafalele de vînt slăbiră treptat, vuietul și bubuiturile se depărtară spre miazăzi, iar ploaia aproape că încetă. În schimb, rîul se umflase mult și devenise roșu murdar. Apa înspumată căra frunze, crengi și copaci întregi. Pe cer se mai fugăreau scame de nori plumburii. În sfîrșit apăru și Pluton, luminînd vestigiile dezastrului pricinuit de furtună.

Exploratorii ieșiră din adăpost și priviră în jur. Lîngă bărci se strînsese un morman de frunze, ramuri și vreascuri, presărate cu boabe de grindină cît nuca. Cîteva crăci cu capetele ascuțite fuseseră zvîrlite cu atîta putere, încît găuriseră pereții de pînză ai bărcilor. Stricăciunile trebuiau reparate de îndată, astfel că exploratorii scoaseră ață, ace și bucăți de pînză gudronată și se apucară de lucru.

Repararea bărcilor le răpi cam un ceas. Între timp, rîul intră iarăși în albia sa, apa se curăță de crăci și frunze și călătorii putură să-și vadă de drum. Norul de catran dispăruse la miazăzi, după dealuri, și exploratorii avură prilejul pentru prima oară să privească bolta azurie, fără pic de nor, a cerului.

— Și cînd te gîndești, — spuse Papocikin, după ce se urcară în bărci, — că exact deasupra noastră, sub acest cer albastru, la o distanță de vreo zece mii de kilometri, se află un pămînt aidoma acestuia, cu păduri, rîuri și diferite sălbăticiuni. Ce interesant ar fi să-l putem vedea de aici!

— Distanța e prea mare, replică Kaștanov. Un strat de aer cu o asemenea grosime, încărcat cu firicele de praf și vapori de apă, nu poate fi destul de transparent, iar pămîntul, acoperit cu vegetație, răsfrînge prea puțină lumină și nu ar fi destul de vizibil.

— Ați observat ieri, pe cînd cercetam împrejurimile din vîrful nu prea înalt al dealului, că aici vizibilitatea este mult mai bună decît acolo, sus? întrebă Makșeev. Am putea cerceta cîmpia împădurită pe o distanță de vreo sută de kilometri, datorită faptului că suprafața pe care ne aflăm nu e convexă, ca pe pămînt, ci concavă. Ne aflăm parcă pe fundul unei străchini.

Teoretic, orizontul nostru ar trebui să fie nelimitat, astfel încît să putem vedea împrejurimile la o distanță nu de o sută, ci de cinci sute sau o mie de kilometri, înălțîndu-se tot mai sus, spre cer. Dar privite de la o distanță mai mare, straturile inferioare ale aerului nu mai sînt destul de transparente și contururile obiectelor se estompează încetul cu încetul, contopindu-se.

— Prin urmare, aici, linia orizontului nu poate fi atît de precis demarcată ca acolo, sus. De fapt, în Plutonia nici nu există orizont și nici nu-ți dai seama unde se termină pămîntul și unde începe cerul!

— Pînă acum, însă, noi nu am observat acest lucru din pricina cețurilor sau norilor care plutesc foarte jos.

Către amiază, rîul deveni mai larg, în schimb începu să curgă mai leneș, și de aceea se văzură nevoiți sa se ajute cu vîslele, ca să poată înainta mai repede.

În zidurile de verdeață de pe maluri se zăreau din loc în loc spărturi, pe unde dispărea o parte din apă sub forma unor brațe înguste sau de unde apa reapărea, întorcîndu-se în albia principală. În mijlocul rîului se iviră ostroave împrejmuite de stufăriș des, ce se înălța deasupra apei.

Pe cînd ocoleau unul din aceste ostroave, călătorii zăriră o spărtură în împrejmuirea de trestie; de aci pornea o potecă ce se pierdea în desișul verde. Makșeev îndreptă barca spre această spărtură, pentru ca exploratorii să poată debarca și cerceta ostrovul. Dar îndată ce prora bărcii se propti în țărmul nisipos, din hățișuri apăru capul unui tigru machairod. Doi colți de un alb strălucitor, lungi de cel puțin treizeci de centimetri, coborau din maxilarul superior, asemenea colților unei morse. Pesemne că fiara era sătulă și nu avea de gînd să atace; ea deschise larg botul, căscînd parcă, apoi dispăru în hățiș. Prezența acestei jivine înfiorătoare îi făcu să renunțe de a mai coborî pe mal. A doua zi, rîul deveni din nou mai îngust și curentul mai repede.

Vegetația căpăta, tot mai mult un caracter subtropical. Stejarii, fagii și arțarii dispărură. Locul lor îl luară magnoliile, laurii, arborii de cauciuc și alte plante, pe care botanistul le cunoștea numai după nume și după exemplarele plăpînde din sere. De altfel jucca, sagotierii și palmierii cu frunze în formă de evantai (Trachycarpus excelsus) puteau fi ușor recunoscuți din bărci.

Dealurile deveniră mai rare și mai scunde, însă mai late. Pe costișele lor creștea o iarbă bogată, înaltă pînă la brîu, iar pe alocuri se zăreau copaci răzleți sau grupuri de copaci, amintind fîșiile de pădure deasă din Africa Centrală.

Hățișurile se întindeau fără întrerupere de-a lungul malurilor, în locurile mai joase.

Exploratorii se opriră pentru a prînzi în apropierea unei coline, cu gîndul să pornească mai în adîncul ținutului, ca să studieze flora. Makșeev se învoi să rămînă pe mal, ca să păzească bărcile, iar ceilalți trei porniră spre colină, îndată ce terminară de mîncat.

La început își croiră drum cu toporul în mînă printr-un hățiș de liane și tufe. Mai încolo însă, sub înalta boltă de verdeață a unor uriași eucalipți, mirtacee, lauracee și a altor copaci, unde totul era cufundat în umbră, pădurea deveni mai rară. Între grupurile de ferigi și trunchiurile de copaci pămîntul era acoperit de mușchi și orhidee nespus de frumoase. În văzduh roiau puzderii de gîze, jos însă domnea o liniște deplină. Cînd și cînd se zăreau șerpi sau șopîrle, care se furișau pe nesimțite.

Pe măsură ce se apropiau de poalele colinei, pădurea devenea tot mai rară, iar razele roșiatice ale lui Pluton răzbeau pînă la pămînt; aici era mai multă viață, mai multe tufe, mai multe ierburi și flori. Vînătorii dădură de o potecă ce șerpuia, printre copaci și o urmară, în nădejdea că îi va scoate din pădure. În frunte pășea Kaștanov, urmat de Papocikin. Exploratorii țineau armele pregătite și priveau cu luare-aminte înainte și în lături. Gromeko, care încheia șirul, se oprea adesea ca să adune plante.

Deodată, Kaștanov se opri și ridică mîna spre a le atrage atenția; din față se auzeau trosnituri puternice și un mîrîit înăbușit. Apoi, pe potecă apăru o namilă ciudată la înfățișare, care aducea cu ursul, doar că avea coada lungă, stufoasă, iar capul alungit, îngust.