Frederick Forsyth - The Negotiator. Negociatorul

Cea de‑a doua instrucţiune era de a se adăuga 10% în plus la fiecare plată, care să fie transferată în propriul său cont nu­meric de la sucursala Jiddah a BIAS. Instrucţiunile numărul trei şi patru erau de apărare: dacă ministerul s‑ar fi interesat de suma totală pe care o avea în contul de la BIAS, propriul com­puter i‑ar fi comunicat suma totală plus 10%. În sfârşit, dacă ar fi fost întrebat direct, Easterhouse ar fi putut să nege că avea cunoştinţă de aşa ceva şi să şteargă totul din memorie. Până în prezent strânsese în contul lui suma de patru miliarde de riali.

Laing obsevase faptul foarte straniu că, ori de câte ori BIAS, pe baza instruc­ţi­unilor primite de la minister, efectua un tran­sfer de credit către un contractor, un transfer analog de precis 10% din suma respectivă era efectuat din contul ministerului într‑un cont numeric de la aceeaşi bancă.

Escrocheria lui Easterhouse era o variaţie a potlogăriei cu cea de‑a patra casă de bani şi nu putea fi descoperită decât la revizia generală anuală a ministe­rului care urma să aibă loc în primăvara anului următor. (Escrocheria se bazea­ză pe istoria cu proprietarul unui bar american care, deşi barul îi era mereu plin până la refuz, era convins că încasa cu 25% mai puţin decât ar fi trebuit. Aşa că îl angajase pe cel mai bun detectiv particular şi acesta se instalase într‑o încăpere de deasupra barului, făcuse o gaură în duşumea şi îşi petrecuse o săptămână întins pe burtă ca să urmărească ce se întâmpla dedesubt. După care venise, în sfârşit, şi‑i dăduse raportul:

— Regret că trebuie să vă dezamăgesc dar personalul dum­neavoastră de la bar este foarte cinstit. Fiecare dolar şi centimă pe care le încasează intră într‑una din cele patru case de bani.

— Cum vine asta, patru? întrebase proprietarul. Dar eu n‑am instalat decât trei.)

— Nu‑i doreşte nimeni nici un rău tânărului acesta, spuse Easterhouse, dar dacă va continua cu chestiile astea, dacă re­fuză să stea liniştit, nu crezi că e mai înţelept să‑l transferi îna­poi la Londra?

— Nu‑i chiar aşa de uşor. De ce să plece fără să protesteze? întrebă Pyle.

— Sigur, spuse Easterhouse, e convins că pachetul lui a ajuns la Londra. Dacă îl cheamă Londra sau asta o să‑i spui dumneata o să plece ca un mieluşel. Celor de la Londra tre­buie doar să le spui că vrei să fie transferat. Motivele: nu se po­triveşte aici, a fost grosolan cu personalul şi a dăunat moralu­lui colegilor. Mărturia o ai chiar în mâinile dumitale. Dacă face şi la Londra ace­leaşi afirmaţii, nu va fi decât o dovadă a celor spuse de dumneata.

Pyle era încântat. Asta acoperea toate eventualităţile.

Quinn avea prea multă experienţă ca să nu‑şi închipuie că existau nu unul, ci chiar două microfoane în dormitorul său. Îi luă o oră ca să‑l găsească pe pri­mul şi încă una că să‑l depisteze pe cel de‑al doilea.

Lampa uriaşă de alamă de pe masă avea un orificiu de un milimetru la bază. Orificiul acesta nu era câtuşi de puţin nece­sar; firul intra pe partea laterală. Orificiul era chiar dedesubt. Mestecă mai multe minute o bucată de gumă dintre cele pe care i le dăduse vicepreşedintele Odell pentru traversarea Atlan­ticului şi o înfundă bine în deschizătură.

În subsolul ambasadei, specialistul ELINT de serviciu la pu­pitrul de coman­dă se întoarse după câteva minute şi îl chemă pe unul din oamenii FBI‑ului. Nu mult după aceea Collins şi Brown erau şi ei la postul de ascultare.

— Unul din microfoanele din dormitor tocmai şi‑a încetat transmisia, îi anunţă tehnicianul. Cel de la baza lămpii de pe masă. Prezintă defecte...

— Defecte mecanice? întrebă Collins.

În ciuda reclamei pro­ducătorilor, tehnologia avea obiceiul de a se defecta la intervale regulate.

— S‑ar putea, îi răspunse cel de la ELINT. N‑am cum ştiu. Parcă mai func­ţionează. Dar nivelul de recepţie a sunetului este zero.

— E posibil să‑l fi descoperit? întrebă Brown. Să fi pus ceva în el? E un pui de căţea tare şmecher.

— S‑ar putea, spuse inginerul. Vreţi să mergem acolo?

— Nu, îi răspunse Collins. Tot nu vorbeşte niciodată în dormitor. Doar stă întins pe spate şi reflectează. Oricum, îl avem pe celălalt, cel de la priza din perete.

În noaptea aceea, cea de‑a douăsprezecea de la primul tele­fon al lui Zack, Sam veni în camera lui Quinn, aflată în capătul opus dormitorului lui McCrea. La deschidere, uşa scoase un scârţîit uşor.

— Ce‑a fost asta? întrebă unul din agenţii FBI care stătea lângă tehnicianul din schimbul de noapte.

Tehnicianul ridică din umeri.

— Dormitorul lui Quinn. Balamaua de la uşă, fereastra. Poate că merge la toaletă. Are nevoie de aer proaspăt. Nu se aude nici un glas, vezi?

Quinn stătea întins în pat, liniştit în bezna aproape totală. Felinarele de stradă din Kensington dădeau prea puţină lumină în încăpere. Era aproape imobil, cu ochii ţintă în tavan, în pie­lea goală, doar cu sarongul înfăşurat în jurul mijlocului. Auzind scârţîitul uşii, întoarse capul. Sam stătea la intrare, fără nici o vorbă. Ştia şi ea de existenţa microfoanelor. Ştia că odaia ei nu era interceptată, dar era chiar alături de camera lui McCrea.

Quinn îşi coborî picioarele pe podea, îşi înnodă sarongul şi îi făcu semn cu degetul la buze ca să păstreze tăcerea. Se dădu jos din pat fără un sunet, îşi luă magnetofonul de pe noptieră, îi dădu drumul să meargă şi îl aşeză lângă o priză electrică aflată la trei metri de capul patului.

Tot fără să facă nici un zgomot, luă fotoliul mare din colţ, îl întoarse cu picioarele în sus şi îl aşeză deasupra magnetofonului, sprijinit de perete, acope­rind cu nişte perne crăpăturile unde braţele acestuia nu ajungeau până la zid.

Fotoliul forma cele patru laturi ale unei cutii goale, celelalte două fiind formate de duşumea şi de perete. Magnetofonul se afla în interiorul cutiei.

— Acum putem să vorbim, murmură el.

— Nu vreau, îi răspunse Sam în şoaptă şi îşi întinse braţele.

Quinn o ridică şi o duse în pat. Sam rămase o clipă în şezut ca să‑şi scoată cămaşa de noapte de mătase. Quinn se întinse lângă ea. După zece minute făceau dragoste.

În subsolul ambasadei tehnicianul şi cei doi oameni de la FBI ascultau indi­ferenţi sunetul care venea din priza aflată la două mile depărtare.

— S‑a dus, spuse tehnicianul.

Cei trei auzeau respiraţia adâncă şi regulată a unui om care dormea pro­fund, înregistrată în noaptea precedentă când Quinn lăsase magnetofonul lângă el pe pernă. Brown şi Seymour trecură şi ei pe la postul de ascul­tare. Nu se aştep­tau să se întâmple nimic în noaptea aceea; Zack dăduse telefon în perioada de aglomeraţie de la ora şase gara Bedford, imposibil de reperat.

— Nu înţeleg, zise Patrick Seymour, cum poate să doarmă aşa omul ăsta, cu nivelul de tensiune la care este supus. Eu de două săptămâni de‑abia dacă am închis un ochi şi mă întreb când o să ajung să mai dorm din nou. Trebuie să aibă corzi de pian în loc de nervi.

Tehnicianul căscă şi clătină din cap. În mod normal, activi­tatea pe care o presta în Marea Britanie şi Europa în folosul Companiei nu îi cerea prea multe schimburi de noapte, în orice caz nu permanent ca acum.

— Da, aş vrea al dracului de mult să fac şi eu ce face dum­nealui.

Brown se întoarse fără nici o vorbă şi reveni în biroul pe care şi‑l transfor­mase în reşedinţă. Era de aproape 14 zile în oraşul ăsta împuţit şi, pe zi ce trecea, se convingea tot mai mult că poliţia britanică n‑avea să ajungă la nici un rezultat şi că Quinn se juca de‑a pisica cu un şobolan care n‑ar fi trebuit să se numere printre cei din rasa umană. Ei bine, Quinn şi amicii lui britanici n‑aveau decât să accepte să stea pe bucile lor colec­tive până avea să ajungă să degere tot iadul; el îşi pierduse răb­darea. Se hotărî ca a doua zi să‑şi adune echipa chiar de dimi­neaţă şi să vadă dacă puţină activitate de detectiv de modă ve­che n‑avea să ducă mai repede la găsirea unui fir. N‑ar fi fost pentru prima oară când o puterni­că forţă poliţienească trecea cu vederea cine ştie ce detaliu cu totul minuscul.