Frederick Forsyth - The Negotiator. Negociatorul

— Tocmai a dat telefon. Ameninţă să‑i taie degetele lui Simon cu o daltă.

— Fir‑ar al dracului, înjură Brown. Tîmpitul ăsta de Quinn o să rateze totul. Ştiam eu că aşa o să se întâmple. De unde a dat telefon?

— Un loc numit Saffron Walden, îi răspunse tânărul.

După ce puse cele nouă pioneze la locul lor, Brown uni cu o linie perimetrul zonei respective. Era de formă neregulată şi cu­prindea cinci comitate. Luă apoi o riglă şi uni extremităţile cu opusul lor din cealaltă parte a figurii. În centrul aproximativ apăru un păienjeniş de linii care se încrucişau. În extremitatea de sud‑est era Great Dunmow, Essex, la nord era St. Neots, Cambridge; iar la vest Milton Keynes din Buckinghamshire.

— Zona cea mai densă a liniilor care se încrucişează e aici, arătă Brown cu degetul chiar la est de Biggleswade, comitatul Bedfordshire. Din zona asta nu s‑a dat nici un telefon. De ce?

— Prea aproape de bază? îndrăzni unul din oamenii lui.

— S‑ar putea, băiete, s‑ar putea. Uite ce e, vreau să luaţi oraşele astea de provincie, Biggleswade şi Sandy, cele mai aproape de centrul geografic al reţelei. Mergeţi acolo şi faceţi vi­zite tuturor agenţilor imobiliari care au birouri în oraşele astea. Daţi‑vă drept clienţi posibili, care căutaţi o casă mai retrasă ca să scrieţi o carte sau ceva de genul ăsta. Ascultaţi tot ce au să vă spună poate vreun loc care urmează să se elibereze în curând, poate vreun loc pe care ar fi putut să vi‑l închirieze acum trei luni dar l‑a luat altcineva. Aţi înţeles?

Dădură din cap cu toţii.

— Trebuie să‑l anunţăm pe domnul Seymour că plecăm? în­trebă Moxon. Vreau să zic, poate că Scotland Yardul a fost deja în zona asta.

— Lasă‑l pe domnul Seymour în seama mea, îi răspunse Brown ca să‑l liniştească. Ne înţelegem foarte bine. Iar copoii poate că au fost acolo dar poate că le‑a scăpat ceva. Poate că da, poate că nu. Noi doar verificăm.

Steve Pyle îl întâmpină pe Laing cu o tentativă de bonomie obişnuită.

— Eu... ăă... te‑am chemat aici, Andy, pentru că mi s‑a ce­rut de la Londra să le faci o vizită. Se pare că asta poate fi în­ceputul unei cariere ascendente pentru tine.

— Sigur, îi răspunse Laing. Cererea asta de la Londra are cumva vreo legătu­ră cu pachetul şi raportul trimise de mine şi care n‑au ajuns niciodată fiindcă au fost interceptate în biroul acesta?

Pyle renunţă la orice urmă de amabilitate.

— Foarte bine. Eşti deştept, poate chiar prea deştept. Dar ţi‑ai băgat nasul în lucruri care nu te privesc. Am încercat să te previn, dar nu, a trebuit să mergi mai departe, să faci pe detec­tivul particular. Perfect, am să dau cărţile pe faţă. Eu te transfer la Londra. Nu te potriveşti aici, Laing. Nu sunt satisfăcut de ac­tivitatea ta. Te întorci înapoi. Asta‑i. Ai şapte zile la dispoziţie ca să‑ţi faci ordine la birou. Ţi s‑a reţinut biletul de avion. Peste şapte zile.

Dacă ar fi fost mai în vârstă, mai matur, Andy Laing proba­bil că şi‑ar fi jucat cărţile cu mai mult sânge rece. Dar era furios că un individ cu nivelul pe care Pyle îl avea în bancă putea să fure banii clienţilor ca să se îmbogăţească dumnealui. Şi avea naivitatea celor tineri şi entuziaşti, convingerea că Binele avea să triumfe. În pragul uşii se întoarse:

— Şapte zile. Ca să ai destul timp să aranjezi lucrurile la Londra. Nici pomeneală. Mă întorc la Londra, foarte bine, dar mă întorc mâine.

Ajunse la timp ca să prindă cursa de noapte pentru Jiddah. De cum ajunse acolo, se duse glonţ la bancă. Avea paşaportul în sertarul de sus al biroului, împreună cu alte hârtii de valoare furturile din apartamentele europenilor nu erau ceva neobiş­nuit iar banca era mai sigură. Cel puţin aşa era de presupus. Paşaportul lipsea.

* * *

În noaptea aceea între cei patru răpitori avu loc o ceartă.

— Coborâţi‑vă dracului glasurile, şuierase Zack de mai multe ori. Baissez les voix, merde.

Ştia că oamenii lui ajunseseră la capătul răbdării. Exista în­totdeauna riscul acesta când te foloseai de un asemenea material uman. După adrenalina şi urle­te­le de la răpirea de lângă Ox­ford, fuseseră întemniţaţi zi şi noapte într‑o singură casă. Beau berea din cutiile pe care le cumpărase el de la staţiile de benzină de pe autostradă, stăteau ascunşi tot timpul şi îi lăsau pe cei ce veneau la uşă să tot sune până li se acrea şi plecau fără să li se răspundă. Încordarea nervoasă fusese foarte mare şi nu erau ei oamenii care să se adâncească în cărţi sau în gânduri. Corsicanul asculta toată ziua programele pop în limba franceză, presăra­te cu scurte buletine de ştiri. Sud‑africanul fluiera fals timp de ore întregi şi întotdeauna aceeaşi melodie, „Marie Marais". Belgia­nul se uita la televizor, fără să înţeleagă o vorbă. Cel mai mult îi plăceau desenele animate.

Disputa era asupra hotărârii lui Zack de a încheia târgul cu negociatorul, ca să termine odată cu toată treaba, pentru o răs­cumpărare de două milioane.

Corsicanul obiectase şi, pentru că vorbeau amândoi franceza, belgianul tindea să fie de partea lui. Sud‑africanul se săturase, voia să plece acasă şi era de acord cu Zack. Principalul argu­ment al corsicanului era că puteau să reziste o veşnicie. Zack ştia că nu era adevărat, dar îşi dădea seama că putea să ajungă într‑o situaţie foarte periculoasă dacă le‑ar fi spus că începuseră să dea semne de clacare şi că nu aveau cum să mai îndure mai mult de încă şase zile de inactivitate şi de plictis de moarte.

Aşa că îi linişti, îi împăcă, le spuse că se descurcaseră strălu­cit şi că doar în câteva zile aveau să devină bogaţi. Gîndul la tot bănetul acela îi calmă şi se liniştiră. Zack se simţi uşurat că to­tul se isprăvise fără nici o încăierare. Spre deosebire de cei trei oameni din casă, la el problema era nu plictiseala, ci stresul. De fiecare dată când era la volanul maşinii pe străzile aglomerate ştia că orice verificare întâmplătoare a poliţiei, sau o coliziune uşoară cu o altă maşină, sau un mic moment de neatenţie ar fi atras un poliţist cu cască albastră, care s‑ar fi uitat pe geamul maşinii şi s‑ar fi întrebat de ce purta perucă şi mustaţă falsă. Deghizarea mergea pe o stradă aglomerată, dâr nu la o distanţă de cincisprezece centimetri.

De câte ori intra într‑una din cabinele telefonice, avea imagi­nea mentală a vreunei greşeli întâmplătoare, a unei localizări mai rapide ca de obicei, a unui poliţist civil la numai câţiva metri, care să dea alarma prin radio şi să se îndrepte spre ca­bina în care se afla el. Zack purta armă şi ştia că avea să se fo­losească de ea pentru a scăpa. În cazul acesta însă, trebuia să abandoneze Volvo-ul, parcat întotdeauna la câteva sute de metri mai departe, şi să scape pe jos. Vreun membru mai idiot al mulţimii s‑ar fi putut să încerce să‑l oprească. Ajunsese într‑un asemenea hal că, ori de câte ori vedea vreun poliţist umblând pe străzile pe care şi le alesese pentru a da telefon, simţea că i se răsuceşte ceva în stomac.

— Du‑te să‑i duci puştiului mâncarea, îi spuse el sud‑africanului.

Simon Cormack era de cincisprezece zile în celula lui subte­rană şi de treisprezece de când răspunsese la întrebarea despre mătuşa Emily şi era sigur că tatăl lui încerca să‑l scoată de acolo. Îşi dădea seama acum ce înseamnă să stai în carceră şi se întreba cum izbutiseră unii să supravieţuiască luni şi chiar ani de zile. În închisorile de care auzise el cel puţin, la carceră aveau ustensile de scris, cărţi, uneori chiar şi televizor, ceva cu care să‑şi ocupe mintea. El nu avea nimic. Dar era un băiat tare şi hotărât să nu se dea bătut.