Frederick Forsyth - The Negotiator. Negociatorul

***

În cea de‑a şaptea zi de la răpire şi a pa­tra de când Zack dăduse primul telefon, CIA şi SIS din Marea Britanie renunţară la serviciile agenţilor infiltraţi în toate orga­nizaţiile teroriste europene. Nu aflaseră nimic în legătură cu modul de procurare a carabinei automate Skorpion de la aceste surse şi se renunţase la părerea că erau implicaţi terorişti poli­tici. Printre grupările cercetate erau A.R.I. şi INLA, ambele ir­landeze, şi în amândouă CIA şi SIS aveau agenţi adormiţi, a că­ror identitate nu aveau de gând să şi‑o dezvăluie reciproc; fac­ţiunea Armata Roşie germană, succesoarea lui Baader Meinhof: Brigăzile Roşii italiene; Acţiunea Directă franceză; ETA spanio­lă/bască; şi CCC belgian. Mai erau şi alte grupări mai mici şi mai trăznite, dar acestea au fost considerate mult prea neînsem­nate pentru a fi putut organiza operaţiunea Cormack.

A doua zi, Zack era înapoi. Apelul venea de Ia una din cele câteva cabine de lângă o staţie service de pe autostrada M‑11, puţin mai la sud de Cambridge, şi a fost interceptat şi identifi­cat în opt secunde, dar aveau să se mai scurgă şapte minute până să ajungă acolo un poliţist civil. În furnicarul de maşini şi de oameni care treceau primprejur, era o speranţă deşartă ca Zack să mai fie în apropiere.

— Cîinele, anunţă el cu glas repezit. Îl chema domnul Spot.

— Mulţumesc, Zack, spuse Quinn. Ai doar grijă de băiat şi o să încheiem afacerea chiar mai devreme decât crezi. Iar eu am veşti. Până la urmă oamenii de finanţe ai domnului Cormack pot să strângă unu virgulă două milioane de dolari, bani lichizi, şi încă foarte repede. Ia‑i, Zack.

— Du‑te dracului, lătră vocea de la capătul firului.

Dar se grăbea; intrase în criză de timp. Îşi reduse cererea la 3 milioane de dolari. Şi telefonul amuţi.

— De ce nu închei afacerea, Quinn? întrebă Sam.

Stătea pe marginea scaunului; Quinn se ridicase, gata să meargă la baie.

Întotdeauna se spăla, se îmbăia, se îmbrăca, se ducea la toaletă şi mânca după fiecare telefon al lui Zack. Ştia că o perioadă de vreme nu mai avea să urmeze nici un contact.

— Nu e vorba de bani, spuse Quinn în timp ce ieşea din în­căpere. Zack nu e pregătit încă. O să înceapă iar să crească pre­ţul, crezînd că e tras pe sfoară. Vreau să‑l mai subminez încă puţin; vreau să‑l pun şi mai mult sub presiune.

— Dar nu te gândeşti la presiunea asupra lui Simon Cormack? strigă Sam după el pe coridor. Quinn se opri şi se în­toarse în uşă.

— Da, zise el cu sobrietate, şi asupra mamei şi a tatălui lui. N‑am uitat. Dar în cazurile acestea criminalii trebuie să creadă, să creadă cu adevărat, că specta­colul s‑a încheiat. Altfel se înfu­rie şi îi fac rău prizonierului. Am mai văzut aşa ceva şi altă dată. E, zău, mai bine mai încet şi mai cu uşurelul decât în ca­valcadă ca la cavalerie. Dacă nu se poate rezolva în patruzeci şi opt de ore printr‑o ares­tare rapidă, se ajunge la un război al nervilor, ai răpitorului şi ai negociatorului. Dacă nu obţine ni­mic, i se urcă sângele la cap; dacă obţine prea mult şi prea re­pede, se gândeşte că a încurcat‑o şi amicii lui o să‑i spună şi ei exact acelaşi lucru. Aşa că iar i se urcă sângele la cap. Şi asta‑i rău pentru ostatec.

Cuvintele lui erau ascultate peste câteva minute, înregistrate pe bandă, de Nigel Cramer care dădu din cap aprobator. În două cazuri cu care avusese el de‑a face, trecuse prin aceeaşi ex­perienţă. Într‑unul ostatecul fusese recuperat viu şi nevătămat, în celălalt fusese lichidat de un psihopat furios şi plin de ran­chiună.

În subsolul ambasadei americane, cuvintele au fost ascultate în direct.

— Prostii, comentă Brown. Să facă odată târgul, pentru nu­mele lui Dumne­zeu. Să aducă băiatul înapoi acum. Şi după aia vreau să mă duc chiar eu după nenorociţii ăştia.

— Dacă scapă, lasă‑i mai bine în seama Met‑ului, îl povăţui Seymour. O să‑i găsească ei.

— Da, şi un tribunal britanic o să‑i trimită pe viaţă într‑o închisoare blândă. Ştii ce înseamnă pe viaţă aici? Paişpe ani, cu scăderile. Rahat. Ascultă la mine, domnule: nimeni, dar nimeni nu face aşa ceva fiului Preşedintelui meu şi după aia scapă. Într‑o bună zi treaba asta o să ajungă sigur o problemă a Bi­roului, aşa cum ar fi trebuit să fie de la bun început. Iar eu am să mă ocup de ea după legile din Boston.

În noaptea aceea Nigel Cramer veni personal în apartament. Noutăţile pe care le avea erau tocmai că n‑avea nici una. Patru sute de oameni fuseseră interogaţi discret, aproape cinci sute de „apariţii" fuseseră verificate, alte o sută şaizeci de case suprave­gheate cu discreţie. Fără nici un rezultat.

DIC din Birmingham cercetase toate registrele lor din ultimii cincizeci de ani, în căutarea unor infractori cu acţiuni violente în antecedente, care ar fi putut să fi plecat din oraş cu multă vreme în urma. Apăruseră opt posibili dar, după cercetări, fuse­seră scoşi din cauză; erau ori morţi, ori în închisoare, ori identi­ficabili prin alte părţi.

Printre resursele Scotland Yardului, una mai puţin cunos­cută publicului este banca de glasuri. Cu ajutorul tehnologiei moderne, glasul omenesc poate fi redus la o serie de amplitudini maxime şi minime, reprezentând modul în care vorbitorul in­spiră, expiră, foloseşte tonalităţile şi înălţimile, îşi formează şi rosteşte cuvintele. Tiparul înregistrat pe oscilograf este ca o am­prentă; poate fi echivalat şi, dacă există o mostră la dosar, iden­tificat.

Adeseori, mulţi infractori au vocile înregistrate pe bandă fără ştirea lor şi depuse în banca de glasuri: autorii telefoanelor anonime, informatorii anonimi şi mulţi alţi arestaţi, înregistraţi în camera de anchetă. Vocea lui Zack nu apărea pur şi simplu niciunde.

Cercetarea de laborator nu dăduse nici ea nici un rezultat. Cartuşele uzate, gloanţele de plumb, urmele de încălţăminte şi cele de la roţi stăteau inactive în laboratoarele poliţiei şi refuzau să mai dezvăluie alte secrete.

— Pe o rază de cincizeci de mile în jurul Londrei, inclusiv în capitală, există opt milioane de unităţi locative, spuse Cramer. Plus canale fără apă, depozite, galerii subterane, cripte, tunele, catacombe şi clădiri părăsite. Am avut odată un criminal şi siluitor pe nume Pantera Neagră care locuia pur şi simplu într‑o serie de mine părăsite de sub un parc naţional. Îşi ducea victimele acolo jos. L‑am prins până la urmă. Regret, dom­nule Quinn. Noi continuăm cercetările.

Într‑a opta zi tensiunea din apartamentul din Kensington era de‑acum vizibilă. Îi afecta mai mult pe cei doi mai tineri; dacă o resimţea şi Quinn, acesta lăsa să se vadă prea puţin. Stă­tea mult întins în pat, în perioadele dintre telefo­ane şi infor­mări, cu ochii ţintă în tavan, încercând să se pună în mintea lui Zack şi în felul acesta, să afle cum să se poarte la apelul urmă­tor. Când să facă pasul final? Cum să aranjeze schimbul?

McCrea rămânea în toane bune dar începea să obosească. Ajunsese la un fel de devoţiune faţă de Quinn, gata oricând să plece după un comision, să pregă­teas­­că un ibric de cafea sau să se achite de partea lui de treabă în apartament.

În cea de‑a noua zi, Sam ceru permisiunea să plece la cum­părături. În silă, Kevin Brown sună din Grosvenor Square şi îşi dădu asentimentul. Sam plecă din apartament; ieşea pentru prima oară din el după aproape două săptămâni; luă un taxi până la Knightsbridge şi petrecu patru ore minunate plimbându‑se prin Harvey Nichols şi Harrods. La Harrods îşi făcu sin­gură cinste cu o extravagantă şi foarte arătoasă poşetă din piele de crocodil.