Frederick Forsyth - The Negotiator. Negociatorul

Bănuia deja că Zack nu era fraier deloc. Până în prezent, în orice caz, comise­se prea puţine greşeli, altfel ar fi fost prins deja. Aşa că precis că ştia şi el că telefoanele îi erau suprave­gheate şi urmărite. Quinn nu‑i spusese nimic de care să nu fi avut deja cunoştinţă. Oferindu‑i un sfat cum să rămână în sigu­ranţă şi libertate nu îl făcea în nici un caz pe Zack să acţioneze altfel decât ar fi făcut‑o chiar şi fără indicaţiile lui Quinn. Quinn încerca doar să construiască o punte, oricât de respin­gătoare era această activjtate, aşezînd primele cărămizi într‑o le­gătură personală cu un ucigaş care, aşa spera, îl va determina pe individ să creadă, aproape fără voie, că atât el cât şi Quinn aveau un ţel comun şi că autorităţile erau acelea care le stă­teau împotrivă.

Din timpul anilor petrecuţi în Anglia, Quinn ştia că accentul american poate suna pentru urechile englezilor drept cel mai prietenos ton din lume. Poate din cauza tărăgănării. Mai ama­bilă decât tonul repezit al britanicilor. Quinn îşi accentuase tără­gănarea cu puţin peste nivelul său obişnuit. Era vital ca să nu‑i lase lui Zack impresia că îi vorbea de sus sau că îşi bătea joc de el. Şi tot atât de vital era să nu lase să‑i scape scârba faţă de acest om care răstignea pe cruce un tată şi o mamă aflaţi la trei mii de mile depărtare. Era atât de convingător, încât îl înşelă pe Kevin Brown.

Dar nu şi pe Cramer.

— Tare mi‑aş dori să‑l ţină pe ticălosul ăsta de vorbă măcar un pic mai mult, zise comandantul Williams. Ca unul din cole­gii noştri din provincie să apuce să‑l vadă la faţă, sau măcar maşina.

— Nu încă, îi spuse Cramer clătinând din cap. Problema este că aceşti detec­tivi de poliţie de la posturile mai mici din provincie nu sunt nişte agenţi experi­men­taţi când vine vorba de urmărirea oamenilor. Quinn o să încerce să prelun­geas­că pe­rioadele de conversaţie mai târziu, în speranţa că Zack n‑are să observe.

Zack nu mai dădu nici un telefon în seara aceea; nici unul până a doua zi de dimineaţă.

Andy Laing îşi luă o zi liberă şi plecă la Riad cu o cursă in­ternă saudită, unde căută şi izbuti să obţină o întrevedere cu di­rectorul general Steve Pyle.

Blocul în care se găseau birourile BIAS din capitala saudită era departe de clădirea cu aspect de fortăreaţă a Legiunii străine din Jiddah.

După o aşteptare de treizeci de minute, fu poftit în cabine­tul directorului general un şir de încăperi atât de luxoase încât, până şi preşedintele de la Rock­man‑Queens care, cu şase luni în urmă, se oprise pentru o scurtă vizită trebuise să recunoască faptul că erau mai luxoase până şi decât locuinţa lui.

Steve Pyle era un director voinic şi deschis, care se mândrea cu modul patern în care îşi trata angajaţii mai tineri.

Îl salută pe Laing cu amabilitate dar şi cu oarecare uimire.

— Domnul Al‑Haroun nu m‑a anunţat de venirea ta, Andy, îi spuse el. Ţi‑aş fi trimis o maşină să te aştepte la aeroport.

Domnul Al‑Haroun era directorul din Jiddah, şeful saudit al lui Laing.

— Nu i‑am spus că vin, domnule. Pur şi simplu mi‑am luat o zi liberă. Cred că avem o problemă la noi şi am vrut să v‑o aduc personal la cunoştinţă.

— Andy, Andy, pe mine mă cheamă Steve, bine? Mă bucur că ai venit. Şi care‑i problema?

Laing nu adusese cu el formularele; dacă cineva de la Jiddah era implicat în escrocherie să le fi luat cu el însemna să dea totul în vileag. Dar îşi făcuse notiţe copioase. Îi luă o oră ca să‑i explice lui Pyle ce descoperise.

— Nu poate fi vorba de nici o coincidenţă, Steve, argu­mentă el. Cifrele astea n‑au altă explicaţie decât o fraudă ban­cară de proporţii.

Amabilitatea lui Steve Pyle dispăruse în timp ce Laing îi ex­plică situaţia grea în care se afla.

— Andy, eşti un tânăr foarte atent. Foarte inteligent. Şi devotat. Apreciez acest lucru. Apreciez faptul că ai venit la mine cu această... problemă. Îl însoţi pe Laing până la uşă. Acum te rog să laşi totul în seama mea. O să mă ocup perso­nal. Crede‑mă, o să ajungi foarte departe.

Andy Laing plecă din clădirea băncii şi se întoarse la Jid­dah, îmbujorat de sa­tisfacţie. Făcuse ceea ce era bine. Directo­rul general avea să pună capăt acestei pungăşii.

După plecarea lui. Steve Pyle dădu un singur telefon.

***

Cel de‑al patrulea apel al lui Zack, şi cel de‑al doilea pe firul special, sosi la ora nouă fără un sfert dimi­neaţa. Fu localizat la Royston, la hotarul de nord al comitatu­lui Hertfordshire, acolo unde acesta se învecinează cu Cambridge. Ofiţerul de poliţie care sosea acolo după două minute era cu nouăzeci de secunde în întârziere. Şi nu era nici urmă de amprente.

— Quinn, hai să fim scurţi. Vreau cinci milioane de dolari, şi repede. Bancno­te mici, folosite.

— Doamne, Zack, asta‑i al dracului de mult. Ştii cât cântăreşte asta?

O pauză. Zack era năucit de referinţa neaşteptată la greuta­tea banilor.

— Asta‑i, Quinn. Nu mă contrazice. Orice şmecherie şi noi putem oricând să‑ţi trimitem vreo două degete ca să revii pe ca­lea cea bună.

În Kensington, McCrea se înecă şi fugi la baie. În trecere, dădu peste o măsu­ţă de cafea.

— Cine‑i cu tine? întrebă Zack.

— O umbră, îi răspunse Quinn. Ştii şi tu cum e. Imbecilii ăştia nu vor să mă lase singur, nu vezi?

— Eu am vorbit serios.

— Haide, Zack, nu‑i nevoie de aşa ceva. Suntem amândoi profesionişti. Nu‑i aşa? Hai să rămânem tot aşa, nu? Facem ce trebuie să facem, nici mai mult, nici mai puţin. Şi acum a expi­rat timpul. Închide.

— Tu vezi să aduci banii, Quinn.

— Trebuie să vorbesc cu tatăl pentru asta. Sună‑mă din nou peste douăzeci şi patru de ore. Apropo, cum se mai simte puştiul?

— Bine. Până în prezent.

Zack închise telefonul şi ieşi din cabină.

Stătuse la telefon treizeci şi una de secunde. Quinn puse re­ceptorul în furcă. McCrea se întoarse în încăpere.

— Dacă mai faci aşa ceva încă o dată, i se adresă Quinn pe un ton liniştit, vă dau imediat afară pe amândoi şi‑mi bag pi­cioarele şi în Agenţie şi în Birou.

McCrea avea un aer atât de spăşit, aproape gata să plângă.

În subsolul ambasadei, Brown îi aruncă o privire lui Collins.

— Omul tău a călcat în străchini, zise el. Şi, în orice caz, ce‑a fost cu zgomo­tul ăla pe fir?

Fără să mai aştepte răspunsul, formă numărul telefonului care lega direct subsolul de apartament. Îi răspunse Sam Somerville care îi povesti despre ame­ninţarea cu tăierea degetelor şi măsuţa lovită de McCrea cu genunchiul.

— Cine era? întrebă Quinn după ce Sam închisese.

— Domnul Kevin Brown, îi răspunse ea oficial.

— Cine e? întrebă Quinn.

Sam se uită la perete plină de nervozitate.

— Locţiitorul directorului adjunct al diviziei CI. de la Bi­rou, spuse ea oficial, ştiind că Brown o asculta.

Quinn făcu un gest exasperat. Sam ridică din umeri.

La prânz, în apartament avea loc o conferinţă. Împărtăşeau cu toţii convinge­rea că Zack nu avea să mai dea nici un telefon până a doua zi de dimineaţă, pentru a permite americanilor să reflecteze la cererea sa.

Participau Kevin Brown, Seymour şi Collins. Precum şi Nigel Cramer, însoţit de comandantul Williams. Quinn îi cunoştea pe toţi, în afară de Brown şi de Williams.

— Poţi să‑i spui lui Zack că Washingtonul şi‑a dat acordul, spuse Brown. Ne‑a sosit acum douăzeci de minute. Eu personal sunt împotrivă, dar ei au fost de acord. Cinci milioane de do­lari.