Frederick Forsyth - The Negotiator. Negociatorul

Omul lui Collins de la ELINT spionajul electronic Ż, care se afla la pupitru, îşi ridică de pe urechi căştile.

— Quinn tocmai a terminat convorbirea, anunţă el. Acuma stau de vorbă între ei. Vreţi să‑i ascultaţi, domnule?

— Bineînţeles, îi răspunse Brown.

Tehnicianul transferă conversaţia ce se desfăşura în salonul din Kensington de la ascultarea la cască la cea prin difuzoarele de pe pereţi. Se auzi imediat glasul lui Quinn.

— ...ar fi grozav. Mulţumesc, Sam. Cu lapte şi cu zahăr.

— Credeţi că o să mai sune? Era McCrea.

— Nu. Plauzibil, dar nu prea îmi miroase. Quinn.

Cei din ambasadă se întoarseră să plece. În mai multe bi­rouri alăturate fuseseră instalate paturi de campanie. Brown era hotărât să fie la post la orice oră. Desemnă doi dintre cei opt oameni ai echipei sale care să rămână în schim­bul de noapte. Era ora 2.30.

Aceeaşi discuţie, atât de la telefon cât şi din încăpere, fusese ascultată şi transmisă la centrul de comunicaţii al MI‑5 din strada Cork. La centrala Ken­sing­ton poliţia ascultase doar ceea ce se vorbise la telefon, stabilind în opt secunde că apelul pro­venea de la o cabină telefonică din apropiere de Padding­ton, şi trimisese imediat un poliţist civil de la postul de poliţie din car­tier, aflat la două sute de metri de acolo. Fu arestat un bătrân cu o boală mintală cu antece­dente.

La ora nouă dimineaţa în cea de‑a treia zi, una dintre ope­ratoarele din Gros­venor Square răspundea la un nou apel. Gla­sul era al unui englez, grosolan şi tăios.

— Fă‑mi legătura cu negociatorul.

Fata se înverzi. Nu mai folosise nimeni cuvântul până atunci. Îşi păstră glasul cât mai suav cu putinţă.

— Aveţi legătura, domnule.

Quinn ridică receptorul la jumătatea primului ţîrîit.

— Cineva întreabă de negociator. Doar atât, se grăbi să spună fata în şoaptă.

Peste o jumătate de secundă avea legătura. În difuzoare se auzi glasul adânc, liniştit al lui Quinn.

— Salut, amice. Ai vrut să vorbeşti cu mine?

— Dacă‑l vrei pe Simon Cormack înapoi, o să te coste. O groază. Acum ascul­tă aici la mine...

— Nu, prietene, tu ai să mă asculţi pe mine. Am primit deja o duzină de telefoane false pe ziua de azi. Înţelegi că există o sumedenie de nebuni pe lumea asta, nu? Aşa că fă‑mi o favoare o simplă întrebare...

În Kensington, urmăritorii făcură „intercepţia" în opt se­cunde. Hichin, Hart­ford­shire... o cabină publică... la gară. Cramer transmise informaţia la Yard în zece secunde; poliţia din Hichin se puse mai greu în mişcare. Omul lor porni cu maşina după treizeci de secunde, se dădu jos la două colţuri de gară după un minut şi se îndreptă spre cabinele telefonice la 141 de secunde după începerea convorbirii. Prea târziu. Omul stătuse la aparat treizeci de secunde şi era de‑a­cum cu trei străzi mai de­parte, pierdut în aglomeraţia de dimineaţă...

McCrea se uită uluit la Quinn.

— I‑aţi închis telefonul, exclamă el.

— A trebuit, îi răspunse Quinn laconic. Până să fi terminat depăşeam deja timpul.

— Dacă îl mai ţineai la telefon, observă Sam, poate că l‑ar fi prins poliţia.

— Dacă e omul nostru, vreau să‑l fac să aibă încredere, nu să‑l bag în sperieţi nu încă, îi răspunse Quinn şi rămase tă­cut.

Părea complet relaxat; cei doi însoţitori ai săi erau încor­daţi amândoi şi se holbau la telefon de parcă imediat ar fi putut să înceapă să sune din nou. Quinn ştia că omul n‑avea cum să mai dea telefon mai înainte de două ore. Cu multă vreme în urmă, învăţase pe câmpul de luptă atâta lucru: dacă n‑ai nimic altceva de făcut decât să aştepţi, atunci relaxează‑te.

În Grosvenor Square, Kevin Brown fusese trezit de unul din oamenii lui şi dăduse fuga la postul de ascultare, la timp ca să audă sfârşitul convorbirii, ultimele cuvinte ale lui Quinn.

— ...e numele cărţii? Dă‑mi mai târziu un telefon ca să‑mi răspunzi. Eu o să aştept, amice. Şi acum, salut.

Collins şi Seymour venită şi ei şi ascultară toţi trei înregis­trarea. Trecură apoi la difuzorul din perete şi o auziră pe Sam Somerville exprimându‑şi părerea.

— Chiar aşa, bodogăni Brown.

Auziră şi răspunsul lui Quinn.

— Imbecilul, exclamă Brown. Încă două minute şi puteau să pună mâna pe ticălos.

— Pun mâna pe unul, observă Seymour. Ceilalţi au băiatul.

— Deci îl prind pe unul şi‑l conving să spună unde‑i vizu­ina, zise Brown, poc­nin­du‑se vânjos cu pumnul peste palma cea­laltă.

— Pesemne că au un termen. Şi noi folosim aşa ceva dacă vreunul din reţea e prins cumva. Dacă nu se întoarce la ascun­zătoare în, să zicem, nouăzeci de mi­nu­te, având în vedere aglo­meraţia, ceilalţi ştiu că a fost prins. Îl elimină pe băiat şi se eva­poră.

— Uite ce e, domnule, oamenii ăsta n‑au nimic de pierdut, adăugă Seymour spre iritarea lui Brown. Chiar dacă ar veni ei singuri ca să‑l dea înapoi pe Simon, şi tot ar încasa‑o pe viaţă. Au omorât doi oameni de la servicul secret şi un curcan brita­nic.

— Quinn ăsta ar face mai bine să ştie ce face, zise Brown şi ieşi.

La ora 10.15, în uşa celulei lui Simon Cormack de la subsol se auziră trei lovituri puternice. Simon îşi puse gluga. Când şi‑o scoase, pe peretele de lângă uşă era o bucată de carton:

CÎND ERAI MIC ŞI TE DUCEAI LA NANTUCKET ÎN VACANŢĂ MĂTUŞA EMILY ÎŢI CITEA DIN CARTEA EI PREFERATĂ.

CE CARTE ERA?

Simon rămase cu ochii holbaţi la bucata de carton. Simţi cum îl cuprindea un val de uşurare. Cineva vorbise cu tatăl lui la Washington. Cineva încerca să‑l scape. Încercă să‑şi stăpânească lacrimile, dar acestea îi inundau ochii. Cineva îl urmărea prin vizor. Îşi trase nasul; n‑avea nici măcar o batistă, îşi aminti de mătuşa Emily, sora tatălui său, impecabilă în rochiile ei până la gât, care‑l ducea la plimbare pe plajă, îl aşeza pe iarbă şi îi citea despre animale care vorbeau şi se purtau ca oamenii. Se smiorcăi din nou şi începu să strige răspunsul spre vizor. Acesta se închise. Uşa se întredeschise şi o mână cu mănuşă neagră apăru de după ea şi retrase cartonul.

Omul cu vocea grosolană reveni la orele 13.30. Legătura de la ambasadă s‑a făcut pe loc. Apelul a fost localizat în 11 secunde de la o cabină dintr‑un magazin universal din Milton Keynes, Buckinghamshire. În momentul în care un poliţist civil de la postul de poliţie din Milton Keynes ajungea la cabină şi se uita în jurul ei, cel care dăduse telefonul plecase de 90 de secunde. La telefon nu pierduse nici o clipă.

— Cartea, scrîşnise el. Se numeşte Vîntul din sălcii.

— În ordine, amice, eşti omul pe care îl aşteptam. Acuma notează numărul ăsta, închide şi dă‑mi telefon de la altă cabină. E un fir care ajunge numai şi numai la mine. Trei‑şapte‑zero; zero‑zero‑patru‑zero. Ţine legătura, te rog. Acum salut.

Şi închise din nou. De data aceasta îşi ridică fruntea şi se adresă către perete.

— Collins, poţi să anunţi Washingtonul că ăsta‑i omul nostru. Simon e în viaţă. Tipii vor să discute. Poţi să demontezi centrala de la ambasadă.

Îl auziră foarte bine. Îl auziră cu toţii. Collins se folosi de legătura codificată cu Weintraub la Langley, care îl anunţă pe Odell, iar acesta pe Preşedinte. Nu peste multe minute, centralistele din Grosvenor Square erau trimise la plimbare. Mai venise un ultim apel, o voce nechezată şi plângăreaţă.