Frederick Forsyth - The Negotiator. Negociatorul

— Dă‑ţi toată silinţa, îl sfătui Williams. O să facă să‑ţi treacă mult mai uşor tot restul vieţii.

Înălţime mijlocie, statură mijlocie. În jur de cincizeci de ani. Chip şi maniere dure. Glasul lipsit de eleganţă şi nu era originar din Londra. Păr roşcat putea să fie perucă, dar una foarte bună. De altfel, avea pălărie, cu toată arşiţa de la sfârşitul lui august. Mustaţă, mai închisă la culoare decât părul putea să fie lipită, dar foarte bine. Şi ochelari de culoare închisă. Nu de soare, cu sticle obiş­nu­ite albastre, cu ramă de baga.

Cei trei aveau să‑şi mai petreacă alte trei ore cu desenatorul poliţiei. Chiar înainte de ora mesei de dimineaţă, comandantul Williams aducea cu sine portretul la Scotland Yard şi i‑l arăta lui Nigel Cramer. La ora nouă, acesta îl prezenta, la rândul lui, comitetului COBRA. Nenorocirea era că cel din fotografie pu­tea să fie oricine. Şi cu asta pista se termina.

— Ştim că la maşină a mai umblat cineva, un mecanic mai bun decât Sykes, explică Cramer comitetului. Şi că un zugrav de firme a pictat inscripţia firmei Barlow de pe ambele părţi. Tre­buie să fi fost depozitată pe undeva, într‑un garaj cu dispozitive de sudură. Dar dacă facem un apel la public, au să‑l vadă şi ră­pitorii şi au să‑şi piardă capul, au să o şteargă şi au să‑l lase pe Simon Cormack mort.

S‑a căzut de acord ca descrierea să fie trimisă la toate postu­rile de poliţie fără ca presa şi marele public să fie implicate.

Andrew „Andy" Laing îşi petrecu noaptea cercetând din ce în ce mai nedume­rit dosarele tranzacţiilor bancare până când, înainte de mijirea zorilor, nedumeri­rea făcu loc certitudinii tot mai pronunţate că avea dreptate şi că nu putea să existe nici o altă explicaţie.

Andy Laing era şeful serviciului de credit şi marketing de la filiala Jiddah a Băncii de Investiţii a Arabiei Saudite, instituţie fondată de guvernul saudit pen­tru a se ocupa de cea mai mare parte a astronomicelor sume de bani în care se scăldau ţinutu­rile acelea.

Cu toate că era o proprietate saudită şi avea un comitet de direcţie cu pre­pon­­de­renţă saudit, BIAS angajase prin contract mai mult funcţionari din străină­tate, cel mai mare furnizor de personal fiind banca Rockmann‑Queens din New York, de unde fusese trimis şi Laing.

Acesta era tânăr, entuziast, conştiincios şi ambiţios, dornic să îşi facă o carie­ră în domeniul bancar şi se bucura că fusese detaşat în Arabia Saudită. Avea un salariu mai bun decât la New York, un apartament atrăgător, câteva iubite în sânul marii comunităţi de expatriaţi din Jiddah, nu‑l deranja interdicţia al­coo­lului şi se înţelegea de minune cu toţi colegii.

Chiar dacă sediul BIAS era la Riad, filiala cea mai activă era la Jiddah, capi­ta­la comerţului şi afacerilor din Arabia Sau­dită. În mod normal, cu o seară în urmă Laing ar fi trebuit să plece din clădirea albă cu creneluri care aducea mai mult cu o fortăreaţă a Legiunii străine decât cu sediul unei bănci şi să se ducă la Hyatt Regency de pe aceeaşi stradă ca să bea ceva. Dar mai avea de încheiat două dosare şi preferase să mai stea o oră jn plus ca să nu‑i mai rămână pe a doua zi.

Aşa se face că era încă la biroul lui atunci când apăruse bătrinul mesager arab, cu căruţul plin de formularele scoase din computerul băncii, pe care le distribuia în fiecare birou executiv pentru a fi rezolvate a doua zi. Aceste formu­la­re conţineau în­registrările tranzacţiilor de peste zi, încheiate de diferitele depar­tamente ale băncii. Bătrânul aşeză meticulos un teanc de formu­lare pe biroul lui Laing, dădu din cap şi se retrase. Laing strigă un „Shukran" voios în urma lui se mândrea că se purta în­totdeauna curtenitor cu personalul arab de serviciu şi conti­nuă să‑şi vadă de lucru.

După ce termină, aruncă o privire spre hârtiile de lângă el şi scoase o exclama­ţie agasată. I se aduseseră nişte formulare gre­şite. Cele de lângă el erau înregis­tră­rile de intrări şi ieşiri ale de­punerilor şi retragerilor din toate conturile majore deschise la bancă. De acestea se ocupa şeful serviciului operaţii, nu cel de la cre­dit şi marketing. Le luă şi se îndreptă cu ele spre biroul gol al şefului serviciu­lui operaţii, domnul Amin, colegul său din Pakistan, care lucra pe acelaşi coridor.

Pe drum, aruncă o privire la foile din mână; ceva îi atrase atenţia. Se opri, se întoarse şi începu să cerceteze înregistrările filă cu filă. Din toate reieşea acelaşi tipar. Se aşeză la computer şi îi ceru să verifice înregistrările din conturile a doi clienţi. Ti­parul era mereu acelaşi.

Către dimineaţă era de‑acuma sigur că nu putea să existe nici o îndoială. Ce avea el în faţă era o fraudă majoră. Coinci­denţele erau mult prea bizare. Puse for­mularele pe biroul dom­nului Amin şi se hotărî să plece cu prima ocazie la Ri­ad cu avionul pentru o întrevedere personală cu colegul lui american, directorul general Steve Pyle.

În timp ce Laing străbătea străzile întunecate ale Jiddahului îndreptându‑se spre casă, cu opt fusuri orare mai la apus Comi­tetul de la Casa Albă îl asculta pe doctorul Nicholas Armitage, psihiatrul experimentat care tocmai sosise în Aripa de Vest, ve­nind de la Locuinţa executivă.

— Domnii mei, până în prezent trebuie să vă spun că şocul a afectat‑o pe Pri­ma Doamnă într‑un grad mai mare decât pe Preşedinte. Dînsa continuă trata­men­tul cu medicamente sub su­pravegherea doctorului personal. Preşedintele are, fără îndoială, un temperament mai puternic, dar mă tem că încordarea înce­pe să‑şi spună deja cuvântul şi au şi început să se arate primele semne evidente ale traumei părinteşti post‑răpire.

— Ce semne, doctore? se interesă Odell fără nici o cere­monie.

Psihiatrul căruia nu‑i plăcea să fie întrerupt şi nici nu era niciodată atunci când le ţinea prelegeri studenţilor îşi drese glasul.

— Trebuie să înţelegeţi că, în cazurile acestea, mama se poate uşura, din feri­ci­re, vărsind lacrimi sau chiar făcând crize de isterie. Părintele masculin suferă însă adesea mai mult pentru că resimte, pe lângă normala îngrijorare pentru soartă copilului răpit, şi un profund sentiment de vinovăţie, de autoînvinovăţire, apărut din convingerea că e într‑un anume fel răspunzător, că ar fi trebuit să facă mai mult, să ia mai multe măsuri de pre­cauţie, să aibă mai multă grijă.

— Dar nu e logic, protestă Morton Stannard.

— Nu‑i vorba de nici o logică aici, spuse doctorul. E vorba de simptomele traumei, agravate de faptul că Preşedintele era este extrem de ataşat de fiul său, că, de fapt, îl iubeşte foarte mult. Adăugaţi la asta şi sentimentul de nepu­tin­ţă, inca­pacitatea de a face ceva. Până în prezent, fără nici un contact de la răpitori, normal că nici nu ştie dacă băiatul lui mai e măcar sau nu în viaţă. E încă prematur, desigur, dar nu se întrevăd nicidecum şanse de ameliorare.

— Răpirile astea pot să dureze săptămâni de zile, zise Jim Donaldson. Omul de care vorbim este şeful nostru executiv. La ce schimbări putem să ne aştep­tăm?

— Încordarea va mai slăbi puţin atunci când se va stabili primul contact şi dacă se va obţine dovada că Simon mai este în viaţă, răspunse doctorul Armi­tage. Dar această uşurare nu va dura prea mult. Pe măsură ce va trece timpul, starea se va agrava. Solicitarea va atinge punctul maxim şi va da naştere irita­bilităţii. Vor apărea insomnii acestea pot fi însă combătute cu medicamente. În cele din urmă se va ajunge la apatie în pro­blemele de serviciu ale părintelui...