Frederick Forsyth - The Negotiator. Negociatorul

— Noi avem un apartament, îl anunţă Collins cu glas scă­zut. Foarte discret, foarte intim. Îl folosim uneori pentru pri­mele interogatorii în cazul dezertorilor din blocul sovietic. Al­teori pentru tipii care ne vin în vizită de la Langley. Domnul Weintraub stă întotdeauna în el.

— Adresa, i‑o reteză Quinn.

Collins i‑o dădu. O stradă lă­turalnică din Kensington. Quinn îi mulţumi din mers. Pe şo­seaua de centură trecea un taxi. Quinn îl opri, îi dădu instruc­ţiunile necesare şi dispăru.

Trecură cincisprezece minute până să se descurce talmeş‑balmeşul de pe alee. Într‑un târziu, Lou Collins, însoţit de McCrea şi de Somerville, porni cu maşina sa spre Kensington.

Quinn plăti taxiul şi studie blocul. Aveau să‑i pună micro­foane oricum; cel puţin în apartamentul Companiei acestea erau deja instalate şi nu mai era nevoie de tot felul de subterfugii jalnice pentru schimbarea decorului. Numărul pe care îl căuta era la etajul trei. Sună şi îi răspunse un individ mătăhălos, cu grad inferior în Companie, îngrijitorul.

— Dumneata cine eşti? îl întrebă acesta.

— Eu intru, îi răspunse Quinn trecând pe lângă el. Tu ieşi.

Se plimbă prin apartament, verificând salonul, dormitorul prin­cipal şi cele două dormitoare mai mici. Îngrijitorul dădea frene­tic telefoane; după ce i se făcu legătura cu Lou Collins în ma­şină, se linişti. Îşi făcu îmbufnat bagajul. Collins sosi împreună cu cei doi ogari la numai trei minute după Quinn, care îşi şi ale­sese pentru el dormitorul principal. În urma lui Collins îşi făcu apariţia şi Patrick Seymour. Quinn îi cercetă pe toţi patru.

— Ăştia doi trebuie să stea cu mine? întrebă el făcând un semn către agentul special Somerville şi McCrea de la GS‑l2.

— Ascultă, Quinn, fii rezonabil, îi spuse Collins. Încercăm să‑l eliberăm pe fiul Preşedintelui. Toată lumea vrea să ştie ce se întâmplă. Şi n‑au cum să se mulţumească ştabii cu mai puţin. Cei care ţin frânele puterii n‑au decât să te lase să stai pur şi simplu aici ca un călugăr, fără să le sufli o vorbă.

Quinn reflectă câteva clipe.

— În regulă. Şi ce mai puteţi să faceţi voi doi în afară de a da târcoale?

— Putem să vă fim foarte utili, domnule Quinn, îi răspunse McCrea cu glas rugător. Să ne ducem şi să vă aducem diferite; lucruri să vă ajutăm.

Cu părul său moale, cu permanentul zâmbet timid şi aerul de neajutorare, arăta mult mai tânăr decât cei treizeci şi patru de ani pe care îi avea, mai mult ca un elev la colegiu decât ca agent operativ al CIA. Sam Somerville continuă şi ea pe aceeaşi temă.

— Eu sunt o bucătăreasă bună, zise ea. Acum, că ai dat peste cap Reşedinţa şi tot personalul din ea, o să ai nevoie de cineva care să pregătească mâncarea. Având în vedere cine sun­tem, tot o să fie o fantomă.

Pentru prima oară de când se cunoscuseră, Quinn zâmbi. Îi transforma în întregime chipul de obicei enigmatic, constată Somerville în sinea ei.

— E‑n ordine, le spuse Quinn lui Collins şi lui Seymour. Oricum, tot o să ascultaţi în toate camerele şi tot ce se vorbeşte la telefon. Voi doi vă instalaţi în celelalte două dormitoare.

Cei doi agenţi ieşiră pe hol.

— Dar asta‑i tot, îi anunţă Quinn pe Collins şi pe Seymour. Fără alţi invitaţi. Eu trebuie acum să iau legătura cu poliţia bri­tanică. Cine‑i şeful?

— Locţiitorul comisarului adjunct Cramer. Nigel Cramer. Omul numărul doi în Departamentul operaţii specialişti. Îl cu­noşti?

— Îmi sună cunoscut, răspunse Quinn.

În momentul acela sună telefonul. Collins răspunse, ascultă ce i se comunica, apoi acoperi receptorul cu mâna.

— Cramer e la telefon, zise el. E la Winfield House. S‑a dus acolo ca să ia legătura cu tine, tocmai a aflat ce s‑a întâmplat. Vrea să vină încoace. E‑n ordine?

Quinn încuviinţă din cap. Collins îl anunţă pe Cramer că poate să vină. După douăzeci de minute, acesta sosea într‑o maşină fără însemne ale poliţiei.

— Domnul Quinn? Nigel Cramer. Ne‑am mai întâlnit cândva dar în treacăt.

Intră scârbit în apartament. Nu avusese până atunci nici o idee de existenţa lui ca locuinţă secretă a Companiei, dar aflase acum. Şi mai ştia şi că CIA avea să îl părăsească imediat la în­cheierea acestei afaceri pentru a‑şi face rost de altul.

Quinn îşi aminti de Cramer de cum îi zări chipul.

— Irlanda, cu ani în urmă. Afacerea Don Tidey. Cred că trebuie să avem o discuţie.

Îl pofti în salon. Îl invită să se aşeze, se aşeză şi el pe un scaun în faţa lui Cramer şi arătă cu mâna prin încăpere pentru a‑i atrage atenţia că era plină de microfoane. Lou Collins era el un om amabil din fire, dar nici un detectiv n‑avea cum să fie chiar atât de amabil. Poliţistul britanic dădu din cap plin de gravitate. Îşi dădea seama că, practic, se afla pe teritoriu ameri­can, şi încă în chiar inima capitalei sale, dar ceea ce avea de spus avea să raporteze şi COBREI, cuvânt cu cuvânt.

— Dă‑mi voie, aşa cum spuneţi în America, să dau cărţile pe faţă cu dumneata. Poliţia metropolitană a primit prioritate deplină în investigarea acestei crime. Guvernul dumitale a fost de acord. Până în prezent n‑am ajuns la nici o descoperire esen­ţială, dar e încă devreme şi muncim cu toţii pe rupte.

Quinn dădu din cap. Mai lucrase şi altădată în încăperi as­cultate şi mai vorbise de multe ori la telefoane interceptate. Tre­buia să facă întotdeauna eforturi ca să desfăşoare conversaţia pe un ton normal. Îşi dădea seama că Cramer vorbea special pentru a fi înregistrat, de aici şi pedanteria.

— Noi am cerut să avem prioritate şi în procesul de nego­ciere dar am fost refuzaţi, la cererea Washingtonului. Sunt obli­gat să accept acest lucru. Dar nu sunt obligat să‑mi şi placă. Mi s‑au dat de asemenea instrucţiuni să‑ţi ofer cooperarea Met.‑u‑lui şi a tuturor celorlalte departamente guvernamentale de care o să ai nevoie. Şi o vei avea. Îţi dau cuvântul meu.

— Îţi sunt foarte îndatorat, domnule Cramer, îi spuse Quinn. Ştia că sună foarte pretenţios, dar benzile se învârteau pe undeva.

— De ce anume ai nevoie?

— Mai întâi un tablou exact. Ultimele date pe care le‑am ci­tit sunt de la Washington... Quinn se uită la ceas la ora 20.00, ora Londrei. Acum mai bine de şapte ore. Răpitorii au luat deja legătura?

— După câte ne putem da seama până în prezent, nu, îi răs­punse Cramer. Am primit telefoane, bineînţeles. Unele evident false, altele nu chiar atât de evident, vreo duzină chiar plauzi­bile. La acestea din urmă am cerut să ne dea o dovadă că îl au cu adevărat pe Simon Cormack...

— Cum?

— O întrebare la care să ni se dea răspuns. Ceva din cele două luni petrecu­te la Oxford, care ar fi greu de aflat. Nu ne‑a mai sunat nimeni cu răspunsul corect.

— Patruzeci şi opt de ore nu e o perioadă de aşteptare neo­bişnuită pentru stabilirea primului contact, observă Quinn.

— De acord, îl susţinu Cramer. S‑ar putea să comunice prin poştă, o scri­soa­re sau o bandă înregistrată şi în acest caz pache­tul poate să fie deja pe drum. Sau prin telefon. Dacă e vorba de primul caz, o să le aducem pe toate aici, deşi vreau ca specialiş­tii noştri să se uite ei primii la hârtie, la plic, la ambalaj şi la scrisoarea propriu‑zisă, poate dau de vreo urmă de amprente, de salivă sau orice altceva. Cred că e ceva foarte corect. Aici n‑ai nici un fel de instalaţii de laborator.