Alexandru Odobescu - Doamna Chiajna

Clopotele bisericii domneşti din târguleţul Bucureştilor băteau cu glas jalnic şi treptat; iar de sus, de pe colnicea dealului dimpotrivă, le răspundea, cu răsunet tânguios şi depărtat, mica turlă rotunjită a bisericuţei lui Bucur.

Era pe la sfârşitul lui februarie, anul 1560, şi de curând se adusese în oraş trupul Mircii Vodă, cel poreclit Ciobanul, care, la 25 ale lunii, murise pe drum, când se întorcea din Ardeal [1] Constantin Căpitanul, Cronicarul anonim şi Engel (n. a.). ; ori că boierii pribegiţi acolo, pe care el se-ncercase, cu făgăduieli mincinoase şi cu viclene jurăminte, a-i înapoia în ţară, îi urziseră cu otrăvuri pieirea, ori că Dumnezeul milostiv se-ndurase în sfârşit de nevoile bieţilor creştini împilaţi de acest crunt stăpânitor şi hotărâse acum ceasul asprei sale judecăţi.

De patru ori [2] Engel (n. a.). Mircea fusese aşezat Domn cu sila în ţară de Poarta turcească, şi numai hulă şi ură îşi ridicase asupră-şi prin năpăstuirile sale; iar mai ales pe boieri-i bântuia şi-i muncea cu răutate, ca doară să le plătească cu amar şi cu chinuri omorul tătâne-său, Mihnea Voievodul, şi lunga izgonire a neamului său, şi pizma lor cea ne-mblânzită. Drept răzbunare, mulţi dintr-înşii căzuseră sub sabia beşliilor, mulţi iar, fugăriţi în Ardeal, aşteptau acolo să le vină şi lor rândul pe roata schimbătoare a soartei româneşti.

Se-nţelege dar că cu moartea Domnului trebuiau acum să le renască nădejdile şi să se asmută ale lor nalte râvniri.

Însă Mircea îşi dase obştescul sfârşit pe scaunul domniei, în mijlocul tăriei sale; deci toată măreaţa pompă a unei domneşti înmormântări umplu târgul, la a sa pristăvire, de o jale adâncă şi-ngrijată.

Noua Curte domnească din Bucureşti, clădită printre sălciile de pe malul stâng al Dâmboviţei şi-nconjurată de ţepene ziduri cu creste-nalte şi cu înguste ferestrui de meterez, era plină de o gloată posomorâtă, pe care abia o ţinea în strună un şirag îndesat de dorobanţi şi de aprozi. Sus în casele domneşti, al căror lat acoperiş de şindrilă se-ntindea jur-împrejur cu ştreşine largi şi revărsate, stau adunaţi, cu o cucernică smerenie, împrejurul trupului împodobit al răposatului, toate căpeteniile ţării.

Preoţii se coborâră mai întâi pe scară şi începură, cu obicinuitul viers alene, cântecele de îngropăciune; de două laturi se întindea oastea pedeastră, cu prapurele plecate, cu săneţele în jos. În mijlocul ei mergeau cerniţi boierii de taină, unii purtând p-ai lor umeri sicriul luminatului mort, alţii ţinând pe mâini plioapa, pe care stau încrucişate sabia şi buzduganul domnesc; îndată apoi, călcând cu pas sigur şi apăsat, venea văduva răposatului, Doamna Chiajna, pe al cărei chip, în veci încruntat, nimeni nu putea dovedi păsurile inimii sale; părul ei începuse a cărunţi, dar trupul său era nalt, portul ei, drept şi falnic, ochirea-i, straşnică şi hotărâtă; capu-i căta mândru în sus, fără grijă şi fără sfială. Pentru cea din urmă oară ea îmbrăcase albele podoabe şi vălul de beteală ale miresei, ca să ducă pe soţul ei la vecinicu-i lăcaş, căci după ziua aceea văduva nu mai scotea veşmintele cernite. Aşa era obiceiul vechimii.

La dreapta ei umblau doi coconi tineri, ca de 14 şi 15 ani, cu haine negre şi cu feţe obidite. Aceştia erau moştenitorii, acum sărmani, ai lui Mircea. Cel mai mare de ani, Pătru, beteag şi mărunţel la boi, înainta cu greu, sprijinindu-se într-o cârjă; fratele său Alexandru îl însoţea; şi amândoi plânşi şi tăcuţi, semănau duşi pe jalnice gânduri.

D-a stânga Chiajnei, două copile, ceva poate mai în vârstă decât fraţii lor, dar îmbrobodite în marame negre, ce le ascundeau cu totul obrajii, dovedeau numai prin suspine şi prin plânsori năbuşite adânca lor durere.

După tânguioasa familie, alaiul se prelungea cu toţi oamenii casei, amestecând, cu sunetul jalnic şi slăbănogit al tobelor, văietările lor, cu călăraşii domneşti, ce se îngrijiseră a face la caii lor lăcrimarea ochilor cu praf de puşcă [3] Cantemir, Descrierea Moldovei (n. a. 1887). Dimitrie Cantemir spune, în Descrierea Moldovei, că, la înmormântările domneşti, călăraşii frecau ochii cailor cu praf de puşcă, ca să-i facă a lăcrima (n. a. 1894). , şi, în sfârşit, cu tot norodul oraşului, ce umbla cu capetele goale, pentru jălire.

Alaiul colindă uliţele povârnite ale micului orăşel ce abia atunci începuse, numai pe malul stâng al gârlei [4] Constantin Căpitanul, vorbind despre clădirea mănăstirii Radu Vodă, de către Alexandru Vodă, fiul Mircii, zice: din jos de Bucureşti, adică afară din oraş (n. a.). , a se împlini ici cu gardul unei colibe de vecin, mai colo cu ulucele unei căscioare de brăslaş ori de scutelnic, mai dincolo cu zidurile unei case de boier sau boiernaş ajuns; trecu şi prin Piaţa Mare, unde şetrele precupeţilor, scaunele măcelarilor şi tarabele gelepilor [5] Neguţătorii străini (n. a.). turci, armeni sau greci erau închise în ziua aceea, şi se întoarse iarăşi în Curtea domnescă, unde răsunau clopotele bisericii, pe care o zidise chiar Mircea Vodă Ciobanul [6] Engel numeşte această biserică Ghiced, ceea ce înseamnă, mi se pare, pe turceşte, Sentinelă (n. a.). , şi în care, dintre toţi Domnii, el mai întâi s-a îngropat.

Toţi pe rând intrară în sfântul lăcaş; năsălia fu aşezată jos, chiar lângă strana domnească; se zise prohodul, şi slujba se urmă toată după rânduiala sa; dar când, pe la sfârşit, începură arhiereii, apoi slujbaşii cei mari şi cei mici să se apropie de mort şi să-i sărute mâna dreaptă şi crucea dintr-însa, câţiva boieri, mai mult tineri şi noi poposiţi în biserică, ai căror cai şi arme se auzise tropotând şi zornăind p-afară în vremea slujbei, înaintară cu semeţie, şi, punându-se drept în faţa sicriului, începură să strige în gura mare către obştea spăimântată din biserică:

– Fie-vă ruşine, măi fraţilor, să vă spurcaţi buzele pe aşa mâini pângărite! Scârbă să vă fie a pleca capul la trupul unui om care a fost urgia oamenilor şi biciul Satanei! Oare nu vă e destul că, pre cât a fost tâlharul acesta cu zile, el a hălăduit în domnie atâţia mari de ani; ba încă v-aţi colăcit, ca târâtoarele, la poalele lui şi i-aţi lins laba cea mohorâtă, pe care nu cutezaţi a o muşca?! Acum, încaile, prindeţi la inimă! lepădaţi-vă jositoarea slugărie! Vedeţi că ochii i s-au stins; coardele puterii sale s-au rupt; acum cel puţin îndrăzniţi şi voi a face ca mine, Badea cluciarul, şi ca tovarăşii mei, toţi boieri ai ţării, pe care năprasnica silnicie a Ciobanului ne-a ţinut alungaţi pe la străini. Veniţi şi vă plecaţi crucii mântuitoare, ce cu drept o smulg din mâinile nelegiuitului; iar stârvul lui scuipaţi-l ca mine şi azvârliţi cu pietre într-însul!

La aceste vorbe îndrăzneţe, însoţite cu fapta, toţi rămaseră încremeniţi de ciudă. Chiajna singură se repezi către cutezătorii tineri, şi cu ochirea-i fulgerătoare îi opri în loc:

– În lături, mârşavilor! strigă ea cu glas puternic. Asta vă e, biet, vitejia, neruşinaţi păgâni ce necinstiţi un mormânt?! Spuneţi, ce ştiţi mai mult a face, mişeilor, uneltitori de rele, iscoditori de dezbinări, ce priviţi de sub ogheal păsul ţării şi alergaţi, ca dulăii, la pradă?! Ce?! Oare socotit-aţi voi că, unde a răposat Ciobanul, o să rămână turma în ghearele voastre, ca să jefuiţi după cum vă place? Hei! măre băieţi, mai va până atunci! Mircea s-a dus, dar fiul său a rămas, şi Chiajna îi e mumă şi va şti să-l apere de voi!