Alexandru Odobescu - Doamna Chiajna

Ochii pribegilor se-ntoarseră către Pătru, pe care Doamna îl arăta cu degetul, zicând acestea; dar când văzură trupul mic şi gârbovit al tânărului, un zâmbet de dispreţ le înflori pe faţă, şi Badea cluciarul adăugă râzând:

– Aolău! vai de biată moşie, dac-o fi să-i meargă toată seama şoldâş, ca Făt-Frumos ăl ghebos! Dar tacă-ţi gura, nu vorbi de pomană, jupaniţă, că doar nu vom rămânea, sărac de noi, râsul lumii, că adică nu s-a mai aflat dintre noi altul mai vrednic de domnie decât ăst pitic slut şi şchiop!

Râseră boierii cu hohote; dar Chiajna, turbată de mânie, smulse c-o mână vârtoasă de pe plioapa sicriului buzduganul şi sabia domnească, şi dindu-le în mânile fiu-său:

– De e şchiop şi mărunt, zise ea, iată cârja ce-i va sprijini betegia, şi iată paloşul ce-l va înălţa cu capul mai pre sus de toate capetele voastre! Dar nu plătiţi vorba ce o pierd cu voi. Pe ei, copii! strigă îndreptându-se către lefegii, şi întorcându-se la preoţi: Sfinţiile-voastre, urmaţi-vă datoria!

Atunci, zăngănitura ostaşilor ce dau năvală, larma gloatei turbate, ce se îmbrâncea, cântările preoţilor zorind a sfârşi slujba, sunetul clopotelor, izbucnirile tunurilor, făceau toate la un loc un vuiet încurcat, un fel de luptă amestecată, din care fieşicine căta să-şi scape zilele, astfel încât în puţină vreme se strecurară toţi, şi biserica rămase deşartă.

În mijlocul liniştii ce urmase acelui zgomot neobicinuit, un tânăr, la chip mândru şi plăcut, ieşi dintr-o strană afundată, unde el se ascunsese cu inima pătrunsă de o cucernică jale.

Un muntean negru cu găitane de fir, cioarici la fel, cu pajeri pe genunchi, o mantie scurtă pe umeri, cizme nalte în picioare, cu pinteni de argint; la coapsă un paloş scurt şi drept, şi-n mână o ţurcă de samur cu surguci: iată îmbrăcămintea sa.

El umbla să iasă din biserică, când, pe ţărâna încă grămădită a noului mormânt, zări o femeie zăcând înfăşurată într-o lungă maramă de zăbranic negru; se apropie, pipăi o mână mică şi rece, ridică marama de pe obraz şi, pentru întâia oară, inima-i simţi, la vederea unei necunoscute, fiorii ce dă primejdia unei fiinţe iubite. Niciodată până atunci el nu văzuse aşa fragede şi dulci trăsuri în luptă cu suferinţa; niciodată sufletu-i nu se umpluse de o mai vie şi mai îndoioasă îngrijare pentru o viaţă scumpă şi dorită. Sta îngenuncheat şi cuprins ca de un farmec dinaintea acelei zâne aromite, şi vinele-i băteau cu iuţeală, şi suflarea-i se revărsa din sânul său, pare c-ar fi vrut să împartă cu dânsa viaţa ce în pieptu-i se îndoise.

Cu-ncetul, tânăra copilă îşi veni-n simţiri; ochii ei albaştri clipiră sub lungile-i gene bălaie, şi vezi câtă e puterea tainică şi neprevăzută a iubirii! tânăra Domniţă, ce căzuse leşinată la vederea cumplitelor fapte ale pribegilor, nu se spăimântă zărind acum dinainte-i un om ce învederat trebuia să fie de seama lor; dar pe chipul acestuia domnea într-acel minut atâta senină mărinimie, atâta smerită supunere, încât sufletul ei nu presupuse vreun rău, şi buzele-i, rumenindu-se uşurel, şoptiră încetişor:

– Îţi mulţumesc c-ai fost milos şi m-ai scăpat d-acei oameni fără de lege!

Apoi, pricepându-se singură cu un bărbat necunoscut, se sculă binişor şi, cu pasul încă şovăind, se îndreptă către casele domneşti.

Radu (căci aşa îl chema pe tânăr) rămase uimit în loc; el urmări cu ochii pe blânda fecioară ce curând se pierdu ca o umbră şi, strângând pe pieptu-i marama ce-i rămăsese în mâini, jură că viaţa-i întreagă va fi închinată îngerului acestui vis încântător. Din minutul acela, el ce se hrănise cu laptele duşmăniei, el ce visase numai crunte răzbunări, el care, auzind moartea lui Mircea, se grăbise, cu câţiva pribegi, să calce hotarul ţării cu ura în inimă, cu dispreţul izbândei pe buze, cu hotărârile cele mai sângeroase, simţi acum, într-o clipă, toate aceste aspre dorinţe risipindu-se, şi patimile-i, ca şi traiul său, din minutul acela se schimbară cu totul.

Radu era fiul vornicului Socol, boier odinioară mare şi tare în ţară; pe acest Socol îl trimisese Pătraşcu Vodă ca sol la Crăiasa Ungariei, Izabela, când aceasta intrase izbânditoare în Cluj (22 octombrie 1556) [7] Sigler, Forgaci (n. a.). , şi solul se întorsese cu bogate daruri şi cu înalte năzuiri; râvnitor chiar la domnie, vornicul otrăvi într-ascuns pe bunul Pătru; dar oştile lui Suleiman, ce aduceau în locu-i pe Mircea, îl goniră din ţară şi-l siliră să-şi caute scăparea în Ardeal. Socol încredinţă atunci starea şi familia sa grafului Francisc Kendi şi plecă la Ţarigrad ca să-şi câştige favor la Poartă; dar Mircea îl preîntâmpinase şi, săpându-i din vreme groapa, nenorocitul peţitor fu aruncat în mare, din porunca Sultanului. În zadar mai pe urmă îşi ceruse nevasta şi pruncii lui averea de la Kendi; ungurul tăgădui şi păstră pe seamă-i vistieria şi turmele şi stogurile de bucate ale boierului român [8] Engel, Analele săcuilor, Forgaci, Verantie, Şincai (n. a.). .

Deci acum fiul acestuia venea să-şi redobândească drepturile părinteşti; el se unise cu vreo câţiva din boierii pribegiţi care, nerăbdători de a-şi revedea vetrele, sosise călări chiar în ziua pogribaniei Domnului, cugetând, ca nesocotiţii, să smulgă cârma ţării din mâinile văduvei; însă Mirceoaia era în stare de a le sta împotrivă; unii dar dintr-acei cutezători fură prinşi şi ferecaţi, alţii scăpară în învălmăşeală şi se pregătiră a veni de iznoavă cu oaste din Ardeal.

Oblicind din nou despre sosirea boierilor pribegiţi, cu oaste, Chiajna, care aşezase acum în tihnă pe fiul ei Pătru Şchiopul pe scaunul domniei, nu se tulbură prea mult, cu gândul că îndârjiţii boieri vor fi strâns în Ardeal vreun stol de adunătură, pe care lesne-l va răsipi oştirea ei; trimise, dar, împotrivă-le pe marele sărdar cu ceva călărime.

Amândouă părţile se loviră la satul Romaneştii din Dâmboviţa [9] Constantin Căpitanul, Cronicarul anonim (n. a.). , dar vitejia pribegilor înfrânse pe oamenii domniei, şi biruitorii alergară spre Bucureşti.

Tot neamul domnesc, cu ce boieri mai avea pe-mprejuru-i, fugi la Giurgiu, şi, de acolo, însăşi Doamna trecu Dunărea ca să ceară ajutor de la paşa din Rusciuc. Adunându-şi apoi toate puterile pământene, şi roşiorii, şi ferentarii, şi lefegiii, şi toate crucile de pedestraşi, sprijinită, pre de altă parte, de spahii turceşti, Chiajna, în fruntea oştirii sale, apucă drumul înapoi către Bucureşti, risipind groază înainte-i numai prin gloata năprasnicei sale ordii. Boierii, prinzând de veste despre acestea, se traseră înapoi pe drumul Craiovei, aşteptând ajutoare de dincolo de Olt; dar oastea domnească îi nimeri pe priporul satului Şerbăneştii [10] Idem (n. a.). .

Un râuleţ ce şerpuieşte sub o coastă despărţea amândouă taberele. Cluciarul Badea, căpetenia pribegilor, se văzu strâmtorat la poalele dealului şi fără leac de scăpare; iar Chiajna, încălecată bărbăteşte şi purtând zale de piept ş-un hanger în mână, străbătea rândurile, îmbărbăta pe români cu vorbe linguşitoare, pe turci cu bogate făgăduieli, şi le însufla tuturor aspra sa voinicie. Ostaşii, minunaţi şi îmbiaţi de învierşunata vitejie a acelei zdravene muieri ce le striga şi le da pildă ca să lovească pre vrăjmaşi, deteră năvală, trecură într-o clipă micul pârâu şi, printr-o crâncenă măcelărie, zdrobiră cu desăvârşire mica oaste boierească. Acolo pieriră, luptându-se vitejeşte, Badea cluciarul şi mulţi alţi oameni dintre pribegi [11] Idem (n. a.). .