Dawn Brower - Contele Meu Pentru Totdeauna

Hannah rămase cu gura deschisă. Cum îndrăznea...

- Dar avocatul ți-a dat deja alocația mea pentru acest semestru. Cum voi trăi?

- Nu mă interesează, nu mai ești problema mea, din fericire. Să nu te mai găsesc aici când mă întorc sau o să regreți.

Ce bărbat groaznic, groaznic - îl ura atât de mult. De ce nu a putut moșteni un bărbat decent titlul tatălui ei? Nu prea avea de ales și nu avea idee unde să meargă. Alocația nu avea să-i ajungă mult timp și mai avea încă trei luni până când avocatul urma să-i elibereze mai multe fonduri. Tot ce avea era în camera ei de la conacul Redding. Toate lucrurile de valoare îi fuseseră luate atunci când John a preluat custodia. Măcar nu avea niciun drept asupra bijuteriilor sau hainelor ei. Putea să vândă câteva dacă ar fi avut nevoie.

- Regret doar că avem același sânge, spuse Hannah printre dinți. Ești un ticălos și mă bucur că nu va mai trebui să te văd vreodată.

- Târfă! strigă el, lovind-o peste față. Pentru asta vreau să pleci înainte să luăm micul dejun. Nu mai irosesc mâncare pentru cineva ca tine.

John surâse disprețuitor.

- Lumea nu are nevoie de piese de decor savante. Nu mă mir că nu ți-ai găsit un bărbat.

Se întoarse pe călcâie și ieși din cameră. Hannah își șterse gura cu mâna tremurândă. O picătură de sânge îi rămase pe degete. Ce făcuse? Gura ei o băgase din nou în probleme. Timpul era crucial, iar al ei se scurgea rapid. Scoase o valiză și își adună lucrurile în ea. Își împătură rochiile, cămășile și lenjeria. Avea trei rochii de zi și una de seară. Nu participa foarte des la baluri - nimeni nu o mai invita. Bijuteriile și lucrurile mai mici rămăseseră la sfârșit. Lăsă una dintre rochiile de zi afară pentru a o îmbrăca. Ultimul lucru pe care îl adăugă în valiză era o miniatură a părinților ei și un pachet cu scrisori. Acestea erau cele mai prețioase lucruri ale ei.

Hannah își împleti părul într-o coadă lungă pe spate. Nu mai avea timp să-l aranjeze cum trebuia. Era suficient până când se gândea unde să meargă. Se îmbrăcă rapid și apoi își împinse bagajul până la scări. Cum se va descurca să-l scoată în afara casei? Se uită în jos la scări și își mușcă buza de jos. I se părea imposibil.

- Domnișoară Hannah! auzi o voce profundă. Ce faceți?

Hannah se întoarse și văzu ochii blânzi ai majordomului. Foarte mulți dintre angajați demisionaseră sau fuseseră concediați de John. Singurul servitor dintre cei vechi care rămăsese era Grimly.

- Noul viconte nu mai vrea să audă de mine. Am primit ordine să plec.

- Neno...

Fața lui se încruntă și spuse ceva pe sub mustață. Hannah știa că era mai bine să nu-l întrebe ce.

- Unde veți merge?

Ea ridică din umeri.

- Încă încerc să-mi dau seama cum să cobor valiza singură pe scări.

- Mă ocup eu de asta. Lăsați-mă să vă chem și o trăsură.

Hannah îi zâmbi.

- Lui John nu o să-i placă asta. Ți-ai putea pierde locul de muncă pentru că nu i-ai respectat ordinele.

Nu voia să fie responsabilă pentru concedierea lui Grimly. Bărbatul nu avea unde să plece și servitorii nu erau angajați în alte gospodării fără o scrisoare de recomandare. Societatea era crudă și îi ignora pe cei care aveau cea mai mare nevoie de ajutor.

- Singurul motiv pentru care am rămas atât de mult a fost pentru a avea grijă de dumneavoastră, spuse el. Dacă plecați, și eu plec. În plus, veți avea nevoie de cineva acolo unde mergeți.

Hannah îi zâmbi cu tristețe.

- Ești atât de drăguț, dar știi că nu te pot plăti. Nici măcar nu știu unde merg.

Îi veni o idee exact când spuse asta. Exista un loc unde ar fi putut merge. Lady Manchester ar fi ajutat-o dacă ar fi mers la castel. Era nașa ei, la urma-urmei. De ce nu se gândise mai devreme la asta?

- Mă întreb dacă lui John i-ar lipsi trăsura câteva zile...

Grimly zâmbi ușor.

- Vă pasă?

Ea ridică din umeri.

- Nu prea. Să luăm una dintre cele nemarcate. Nu vreau să iau una cu blazonul familiei;

i-ar fi mult mai simplu să ne găsească.

Majordomul îi luă valiza și o puse pe umăr. - Unde mergem?

- În sălbăticia de la Kent, spuse ea fericită. Ultima dată fusese acolo cu zece ani în urmă și aceea fusese una dintre cele mai fericite perioade din viața ei. Din păcate, persoana care o făcuse astfel nu mai era acolo, dar nu conta. Era ultima ei speranță și avea de gând să profite de ea.

Garrick își frecă piciorul cu mâna și se încruntă de durere. Sabia care îl tăiase își lăsase amprenta și mușchii încă îl dureau din când în când. În special când călărea mai mult decât ar fi trebuit... Calul pe care îl călărea respiră zgomotos și își scutură capul.

- Da, știu, spuse el visător. Și eu m-am săturat de această călătorie.

Erau aproape de casa lui strămoșească. Nu aștepta neapărat întoarcerea. Plecase fericit și se întorcea trist. Când se înrolase, nu se gândise că va trebui vreodată să preia responsabilitățile moșiei. Fratele lui ar fi trebuit să aibă cel puțin un fiu. Avuse? Nu, bineînțeles că nu. Apoi, nenorocitul murise. Încă nu-i venea să creadă. Nathaniel era mort și îngropat. Când primise scrisoarea, trecuseră deja șase luni și încă o jumătate de an să se poată întoarce. Fusese rănit în luptă și avuse nevoie de timp să se vindece. Mama lui îi scrise din nou după aceea, reproșându-i întârzierea în preluarea responsabilităților. Nu era prea nerăbdător să audă personal aceeași tiradă.

Garrick lovi cu călcâiul, iar calul începu din nou să meargă la trap. Încă puțin și avea să ajungă acasă. Apoi avea suficient timp să se ocupe de toate. Corpul lui era obosit, dar nu la fel de mult ca sufletul. Războiul săpase șanțuri adânci în el și îl înăsprise în moduri pe care nu le-ar fi crezut posibile.

Distanța dintre el și castel se scurtă, iar clădirea se putea vedea deja la orizont. Era o priveliște minunată. Până și el se văzu nevoit să recunoască acest lucru. Era ca o iluzie devenită realitate din paginile unei povești. Dacă ar fi fost o persoană sensibilă, i-ar fi înmuiat inima. În schimb, îl umplu de furie, cum nu mai simțise vreodată.

- Fir-ai să fii, Nate, murmură. De ce a trebuit să mă părăsești?

Îl durea mai mult în acel moment decât îl duruse vreodată. Moartea fratelui său nu păruse reală până atunci. Însă priveliștea casei îl împinse cu brutalitate în realitate. Era timpul să-și confrunte familia și să repare ceea ce putea. Fluieră și împunse calul cu genunchiul, pentru a-l face să meargă mai rapid. Calul țâșni și se îndreptă cu viteză spre castel. Vântul îl mângâia plăcut pe față și-l umplea de o exaltare de mult uitată. Nevoile sale îl distraseră și nu observă trăsura până când era prea târziu. Calul trecu rapid pe lângă ea și cel care o conducea pierdu controlul. Trăsura se înclină pe o parte și se răsturnă de pe deal. Curelele cailor se rupseră și aceștia fugiră.

- La naiba! strigă Garrick.

Fusese numai vina lui. Când avea să învețe minte?

Își încetini calul și se apropie de trăsură. Cel care o conducea căzuse din trăsură și era întins acum în siguranță pe iarbă. În schimb, femeia din interior leșinase. Era o încurcătură de păr castaniu și muselină. O scoase din trăsură și respirația i se opri.