Dawn Brower - Contele Meu Pentru Totdeauna

- Atât timp cât îmi explicați de ce vă place. Mi-ați stârnit curiozitatea.

- Îmi place Puck, spuse ea timid. Este atât de amuzant și neastâmpărat. Mi-ar plăcea să fiu și eu așa într-un fel. Nu pune niciodată la îndoială dacă ar trebui să facă ceva sau nu. Nu-i pasă de consecințe. Asta înseamnă curaj. Ea ridică din umeri. Sau prostie. Oricum, ar fi minunat să nu ai griji. A făcut greșeli, dar și le-a asumat. În final, el este motivul pentru care cele două cupluri au găsit dragostea pe care o căutau.

Colțul gurii lui tresări. Era atât de inteligentă și frumoasă. Ce combinație plăcută!

- Și eu îl admir pe spiriduș, spuse el. Este viclean și îi place să se distreze.

Ea îi zâmbi cu căldură.

- Oamenii nu prea vorbesc cu mine despre cărți, de obicei. Mulțumesc că ați fost atât de politicos.

El se încruntă. Politețea nu avea nimic de-a face cu asta. Garrick îi dădu cartea înapoi. Ea fusese tăcută tot timpul cât stătuse la castelul Manchester. Aceasta fusese cea mai lungă conversație pe care o purtase cu ea.

- Dacă nu v-ați ascunde atât de mult în spatele cărților, ați putea descoperi că vă așteaptă foarte multe lucruri în această lume.

- Mă îndoiesc, domnule, spuse ea. Nu sunt demnă de atenție. Este în regulă. M-am resemnat cu faptul că sunt menită să fiu doar de decor.

- E ridicol, spuse Garrick. De ce aveți o părere atât de proastă despre dumneavoastră?

Domnișoara Hannah Knight era o fată drăguță și era o adevărată tragedie că se considera ușor de uitat. Își dorea să facă ceva pentru ea încât să-i ridice stima de sine. Altfel, odată intrată în societate, toți ar fi călcat-o în picioare și i-ar fi sfâșiat și mai tare egoul fragil.

- Spun adevărul, spuse ea. Nimeni nu mă observă. Rareori încearcă cineva. Cărțile sunt cei mai buni prieteni pe care i-am avut vreodată.

Era o afirmație tristă, iar Garrick simțea că trebuie să facă ceva pentru a-i schimba această părere. Era hotărât, singura întrebare era ce ar fi putut să facă. Domnișoara Knight era atât de finuță și nu ar fi trebuit să-și asume rolul de piesă de decor.

- Înțeleg tăcerea dumneavoastră, spuse ea. Nu vă faceți griji pentru mine. Voi fi bine, nu trebuie să mă căsătoresc pentru a-mi găsi fericirea. Este perfect în regulă să fii marea iubire a vieții tale. Nu mă definesc prin ceea ce cred ceilalți despre mine.

Colțurile buzelor ei se ridicară într-un zâmbet.

- Chiar îmi place cine sunt.

Gura lui se deschise a surpriză. Domnișoara Knight era ștrengăriță și îi plăcea tot mai mult, pe măsură ce vorbea cu ea.

- Îmi pare rău că nu voi fi aici pentru a vă vedea ieșind în societate, spiridușule.

- Nu veți pierde prea multe, spuse ea timid și se uită spre el, întâlnindu-i privirea. Am auzit că mergeți la război.

El aprobă. Pentru prima oară, aproape regreta decizia. Garrick nu mințise. Îl întrista faptul că nu va fi acolo când ea va ieși în societate.

- Așa este. După nunta fratelui meu.

Ea aprobă solemn.

- Datoria este o povară greu de purtat. Mă voi ruga să vă întoarceți în siguranță la noi.

Garrick ar fi vrut să completeze această afirmație. Și el dorea să se întoarcă în siguranță la ea. Ea era o enigmă pe care el ar fi vrut să o descifreze și, în același timp, spera să nu o descifreze niciodată în întregime. Avea ceva ce-l atrăgea și nu-și dădea seama exact ce era. Domnișoara Knight începu să-și muște din nou buza de jos. Trebuia s-o sărute. Probabil era o greșeală, dar un sărut scurt nu putea face rău.

Se înclină spre ea și-și apăsă buzele pe ale ei. Un fior îi străbătu întregul corp la atingere. Ea trase aer în piept și respirația lor se amestecă. Perfect - ea era tot ce nu și-a închipuit vreodată că și-ar dori sau că ar fi putut avea. Oricât i-ar fi plăcut, nu ar fi putut s-o aibă pe domnișoara Hannah Knight. Garrick nu era genul de bărbat cu care doreau femeile să se căsătorească. Era prea neastâmpărat și nu era genul care să se domolească. Dacă și-ar fi unit destinul cu al ei, i-ar fi adus numai probleme. Nu ar fi vrut să-i facă asta niciodată.

Garrick se dădu un pas înapoi, înainte să facă ceva și mai nesăbuit. Ceea ce făcuse nu era un capăt de țară. Puteau să se despartă, căci nu fusese făcut niciun rău. Cel puțin nu unul care să se vadă cu ochiul liber - inima lui nu avea să mai fie niciodată la fel.

- Nu ar fi trebuit să fac asta. Iertați-mă, spuse el.

Ea își duse mâna la buze și dădu din cap absentă.

- Desigur.

Domnișoara Knight se uită la el și zâmbi.

- Scuzați-mă, domnule. Trebuie să mă pregătesc pentru cină.

Cu aceste cuvinte, trecu grăbită pe lângă el, iar parfumul ei îi umplu nările. Îl memoră și pe acesta pentru nopțile lungi care urmau. Era o amintire care avea să-l bântuie mulți ani de atunci înainte și pe care avea s-o prețuiască. Domnișoara Hannah Knight nu va lipsi niciodată din gândurile lui.

După zece ani...

Hannah se trezi speriată. Inima îi bătea rapid. Ceva nu era în regulă... Se uită prin cameră cu atenție. Nimic nu era nelalocul lui, din câte observa. Așternuturile erau încâlcite în jurul picioarelor ei. Le împinse și se ridică din pat. Scârțâitul podelei se auzi ca un ecou pe hol, indicând că era cineva în apropiere.

- Cine-i acolo? strigă.

Ușa dormitorului ei se deschise brusc și se trânti cu zgomot de perete. Un corp mare acoperi intrarea. Respirația lui Hannah deveni mai rapidă și își putea auzi inima bătând cu putere. Se uită prin cameră după o armă. Nimic nu părea util. Avea să fie ucisă sau mai rău... O carte mare era așezată pe o măsuță din apropiere. Cu mișcări rapide, o apucă și o îndreptă spre cel care urma să o atace. El gemu când îl lovi cu cartea în cap și căzu pe podea.

- La naiba, Hannah, spuse bărbatul. Am știut întotdeauna că dependența ta infernală de cărți va omorî un om nevinovat, dar nu m-aș fi gândit niciodată că eu voi fi acela.

- John? întrebă ea confuză. Ce cauți în camera mea?

- Camera ta? întrebă râzând. Este casa mea acum. Nimic din ea nu-ți aparține.

Asta tot nu-i dădea dreptul să intre în camera ei. Sau îi dădea? Of, la naiba, probabil că da. De ce au lăsat-o părinții ei singură, pe seama unui asemenea nenorocit? Morțile lor au lăsat mai multe goluri în viața ei. Cel puțin, el nu era tutorele ei realmente. Avocatul i-a acordat ei moștenirea și a aprobat banii la care avea acces până la vârsta de 30 de ani. Încă patru ani și putea să-l dea afară pe verișorul ei.

Ar fi făcut moarte de om pentru o lumânare, să vadă mai bine în întuneric. John Witt, verișorul ei și noul viconte Redding, s-a gândit că nu ar fi economic. Îi spusese că nu va cheltui bani pentru lucruri care nu îi sunt necesare. Întreținerea lui Hannah era deja prea scumpă și i-a cerut mai mulți bani avocatului, pentru a o hrăni. Avocatul a răspuns printr-o scrisoare riguroasă, calculând exact cât ar fi trebuit să coste întreținerea lui Hannah. John nu era prea fericit și se răzbuna pe ea în toate modurile posibile. De aici și lipsa lumânării... Hannah traversă încăperea și trase draperiile, pentru a lăsa lumina lunii să pătrundă prin ferestre. Constată cu surprindere că soarele începuse deja să răsară. John o trezise la răsărit.

Se întoarse spre el și ridică bărbia.

- Ai vrut să-mi spui ceva important încât m-ai trezit atât de devreme?

- Da, spuse el scărpinându-se în cap. Azi este ultima zi când vei mai locui în casa mea. Fă-ți bagajele și pleacă până la prânz.