Javier Salazar Calle - Ndura. Fiul Pădurii.

Ndura.

Fiul pădurii.

De

Javier Salazar Calle

Designul coperții © Sara García

Poza autorului © Ignacio Insua

Titlu original: Ndura. Hijo de la selva.

Copyright © Javier Salazar Calle, 2021

Traducere din limba spaniolă: Hanelore Georgiana Cîrpean

A doua ediție

Urmărește autorul:

Web: http://www.javiersalazarcalle.com

Facebook: https://www.facebook.com/jsalazarcalle

Twitter: https://twitter.com/Jsalazarcalle

Linkedin: https://es.linkedin.com/in/javiersalazarcalle/

Youtube: http://www.youtube.com/user/javiersalazarcalle

Toate drepturile rezervate. Este interzisă reproducerea integrală sau parțială a acestui document prin orice metodă electronică sau mecanică, inclusiv fotocopie, înregistrare magnetică și optică sau orice sistem de stocare de informații sau sistem de folosire fără acordul proprietarilor drepturilor de autor.

Dedicată tuturor care, la fel ca și mine, trăiesc aventuri și călătoresc fără să se miște din loc; pentru că aceștia ajută ca puterea imaginației să rămână vie în această lume.

Dedicație specială prietenului meu cel mai bun, care a murit acum mulți ani și fiului meu Álex, care a moștenit numele lui și pentu care am vise mărețe.

CUPRINS

ZIUA 0 ZIUA 0 Sunt în mijlocul Africii profunde. Stau jos, sprijint de trunchiul unui copac. Am febră; trupul se zbate în convulsii și frisoane din ce în ce mai frecvente, iar o durere necunoscută este tot ceea ce percep din corpul meu. Nu pot să mă opresc din tremurat. Sunt pe vârful unui deal. În spatele meu este pădurea luxuriantă, sălbatică și neiertătore. În fața mea dispare ca prin farmec; doar câteva cioturi împrăștiate, rămășițe ale unei exploatări forestiere intense, care reflectă o bucățică din ceea ce a fost odată acolo. În spate se disting primele case ale unui oraș incipient. Noroi, frunze și cărămidă amestecate. Civilizația. Sunt la mii de kilometrii de casă, de cunoscuții mei, de familia mea, de iubita mea, de prietenii mei... mi-e dor chiar și de locul meu de muncă; de viața confortabilă, să pot bea un pahar cu apă prin simplul gest de a da drumul la robinet și să pot mănânca cerând la orice restaurant... și să pot dormi într-un pat cald, uscat și în siguranță, mai ales în siguranță. Cât de dor îmi este de acea liniște! atunci când singura incertitudine era petrecerea timpului liber după-amiaza când ieșeam de la muncă. Ce absurde mi se par acum preocupările mele de dinainte: ipoteca, salariul, cearta cu un prieten, mâncarea care nu îmi plăcea, meciul de fotbal!... mai ales mâncarea... Este clar că nevoia de a supraviețui îi schimbă viziunea asupra vieții oricui. Cel puțin în cazul meu așa s-a întâmplat. Ce fac atât de departe de casă, muribund, la marginea pădurii tropicale din Africa Centrală? Cum am ajuns în această situație înspăimântătoare și aparent lipsită de speranță? Care este originea acestei întâmplări? Analizez circumstanțele întunecate care m-au adus la un pas de moarte, la intrarea pe autostrada care duce undeva mai departe de viață, la probabila dispariție a poveștii mele din cartea vieții...

ZIUA 1

ZIUA 2

ZIUA 3

ZIUA 4

ZIUA 5

ZIUA 6

ZIUA 7

ZIUA 8

ZIUA 9

ZIUA 10

ZILELE 11 și 12

ZIUA 13

ZIUA 14

ZIUA 15

ZIUA 16

ZIUA 17

ZIUA 18

ZIUA 19

ZIUA 20

ZIUA 21

ZIUA 22

ZIUA 23

ZIUA 24

ZILELE 25 și 26

ZIUA 27

EPILOG

ANEXA I: glosar de plante

ANEXA II: glosar de cuvinte în limba pigmeilor

ANEXO III: supraviețuirea reală în pădure

Bibliografie

Alte cărți ale autorului

Despre autor

Începe aventura…

Sunt în mijlocul Africii profunde. Stau jos, sprijint de trunchiul unui copac. Am febră; trupul se zbate în convulsii și frisoane din ce în ce mai frecvente, iar o durere necunoscută este tot ceea ce percep din corpul meu. Nu pot să mă opresc din tremurat. Sunt pe vârful unui deal. În spatele meu este pădurea luxuriantă, sălbatică și neiertătore. În fața mea dispare ca prin farmec; doar câteva cioturi împrăștiate, rămășițe ale unei exploatări forestiere intense, care reflectă o bucățică din ceea ce a fost odată acolo. În spate se disting primele case ale unui oraș incipient. Noroi, frunze și cărămidă amestecate. Civilizația.

Sunt la mii de kilometrii de casă, de cunoscuții mei, de familia mea, de iubita mea, de prietenii mei... mi-e dor chiar și de locul meu de muncă; de viața confortabilă, să pot bea un pahar cu apă prin simplul gest de a da drumul la robinet și să pot mănânca cerând la orice restaurant... și să pot dormi într-un pat cald, uscat și în siguranță, mai ales în siguranță. Cât de dor îmi este de acea liniște! atunci când singura incertitudine era petrecerea timpului liber după-amiaza când ieșeam de la muncă. Ce absurde mi se par acum preocupările mele de dinainte: ipoteca, salariul, cearta cu un prieten, mâncarea care nu îmi plăcea, meciul de fotbal!... mai ales mâncarea...

Este clar că nevoia de a supraviețui îi schimbă viziunea asupra vieții oricui. Cel puțin în cazul meu așa s-a întâmplat. Ce fac atât de departe de casă, muribund, la marginea pădurii tropicale din Africa Centrală? Cum am ajuns în această situație înspăimântătoare și aparent lipsită de speranță? Care este originea acestei întâmplări?

Analizez circumstanțele întunecate care m-au adus la un pas de moarte, la intrarea pe autostrada care duce undeva mai departe de viață, la probabila dispariție a poveștii mele din cartea vieții...

DESPRE CUM A ÎNCEPUT ACEASTĂ ULUITOARE POVESTE

M-am uitat la ceas. Avionul cu care trebuia să ne întoarcem în Spania urma să decolze în două ore. Alex și Juan împreună cu mine eram deja în zona magazinelor din aeroportul Windhoek, cheltuind ultimile monede locale care ne mai rămăseseră și, în trecere, cumpărând cadoul care mereu se lasă la urmă. Deja mâncasem și mai rămăsese plimbarea prin magazine. Eu am cumpărat pentru tatăl meu un briceag cu mâner din lemn pe care era sculptat numele țării Namibia și pentru ceilalți tot felul de figuri de animale fin sculptate în lemn. Mai exact, Elenei, iubita mea, i-am cumpărat o frumoasă girafă sculptată manual într-un sat tipic din savana africană. Alex și-a cumpărat o sarbacană și multe săgeți, zicând că o să le folosească pentru a juca un darț mai variat cu un aer mai atractiv, mai tribal să zicem. Timp de o oră am rătăcit prin împrejurimi, bucurându-ne de ultimile momente în acea țară atât de exotică pentru noi. Până când ne-au chemat pentru îmbarcare. Cum eu deja facturasem bagajul, ne-am îndreptat direct spre poarta indicată și curând eram așezați pe locurile noastre din avion, un model vechi cvadrimotor cu elice. Se sfârșea aventura noastră de 15 zile prin safari într-un SUV. Chiar dacă urma să ne fie dor de aceste tărâmuri, ne doream să facem un duș cu apă caldă și să servim o masă decentă, în stil spaniol. Oricum, în momentul acela, ne părea rău că plecăm deoarece ne anunțaseră că în câteva zile urma să aibă loc una dintre cele mai uimitoare eclipse de soare din ultimele decenii și că din zona Africii, unde ne aflam noi, se putea admira cel mai bine.

Eu eram cel mai dinamic și cel mai aventuros dintre noi trei și, până la urmă, reușisem să-i conving să vină cu mine; una era să ai spirit aventuros, dar să mergi singur era o nebunie. La început erau reticenți în a abandona planurile lor de o vacanță relaxantă în nordul Italiei pentru un, în principiu, incomod safari într-un loc cu temperaturi de peste patruzeci de grade toată ziua și fără niciun adăpost cu umbră. După ce au trăit experiența nu le părea rău deloc, din contră, ar fi repetat-o fără să se gândească de două ori. Mașinăria urma să ne ducă mai mult de o mie de kilometrii spre nord până la un alt aeroport internațional, unde aveam legătură cu modernele și confortabilele companii de linii aeriene europene care ne-ar fi dus acasă.