Javier Salazar Calle - Ndura. Fiul Pădurii.

După decolarea avionului, ne-am ocupat timpul privind fotografiile din timpul călătoriei făcute cu aparatul digital al lui Alex. Am găsit o fotografie foarte comică în care apărea Alex și Juan fugind îngroziți și un gnu supărat în fundal pregătit să fie încălecat. În timp ce ei, printre râsete și amintiri, terminau de văzut pozele, eu m-am cufundat în gânduri privind pe fereastră, urmărind cum trec norii în jurul nostru. Îmi dădea un sentiment plăcut gândul de a mă întoarce acasă după o aventură nemaipomenită într-o țară incredibilă, cu prietenii mei cei mai buni, pe care îi cunoșteam din școala generală. M-am simțit ca și cum aș fi făcut parte dintr-un reportaj de pe National Geographic, din acela care îmi plăcea atât de mult să văd la televizor în timp ce mâncam. Un safari într-un 4x4 pe urmele uneia dintre cele mai mari migrații de gnus, fotografiind turmele de elefanți sau privind faimoșii lei de la câțiva metrii distanță, în mijlocul sălbaticei savane africane. Văzusem lupte între hipopotami, crocodili în așteptarea prăzii, hiene dornice de leșuri, vulturi zburând în jurul unui cadavru, câteva reptile ciudate și tot felul de insecte. Am stat în corturi în mijlocul pustietății, am cinat la lumina focului sub un cer senin plin de stele... o experiență minunată. Mai ales priveliștea parcului național Etosha.

Jos, spre deosebire de ceea ce am văzut până acum, totul era o imensă pată verde, treceam peste zona ecuadorului. Jungla acoperea tot. Un frunziș verde fără sfârșit. Ceva asemănător ar fi scopul următoarei noastre călătorii, o aventură cu barca pe râul Amazon, cu opriri pentru a ne bucura de extraordinarele forme de viață ale locului. Văzusem imensitatea unei savane defrișate și acum îmi doream să văd grandoarea unei mări de vegetație plină de viață. Să-mi fac drum cu maceta prin pădurea aproape de netrecut, să învăț cum să găsesc hrană, să cunosc triburi uitate de civilizație, să văd animale exotice și plante... în fine, toate aceste aventuri urmau să aibă loc anul viitor dacă reușeam să-i conving pe prietenii mei din nou; și dacă nu, nordul Italiei nu era o idee rea.

Un sunet puternic ca o explozie, urmat de o mișcare bruscă a avionului m-a făcut să mă trezesc la realitate. Aparatul a început să se rostogolească în aer ca și când aș fi fost într-un vârtej. M-am trezit pe jos în mijlocul culoarului peste o doamnă. M-am ridicat cum am putut și m-am întors la locul meu, încercând să nu cad din nou. Răsunau țipete de panică din toate părțile. Era o confuzie totală.

– Foc, foc, au lovit aripa! a țipat cineva care stătea în partea cealaltă a avionului.

– În dreapta! a indicat alt pasager.

La început nu mi-am dat seama despre ce vorbea, dar când am privit pe geamul din partea lui am zărit un fum dens care făcea să pară că e noapte în acea parte a avionului, o noapte tragică. Avionul se mișca din ce în ce mai brusc. Câteva persoane au început să țipe. În difuzoare s-a auzit vocea tremurândă și aproape de neînțeles a pilotul spunându-ne că gherilelor din Congo, zonă peste care tocmai zburam, ne-au lovit cu o rachetă și urma să aterizăm de urgență. O femeie a suferit o criză de isterie iar doi însoțitorii de zbor împreună cu un om care s-a oferit să ajute au trebuit să o așeze și să o țină nemișcată. Ne-am ocupat locurile repede toți trei, ne-am pus centura de siguranță și ne-am așezat în poziția indicată de stewardesă la urcarea în avion: capul pe genunchi și cu privirea spre neliniștitoarea podea de metal. Eram îngroziți. În timp ce stăteam în acea poziție incomodă, mi-am adus aminte de știrile despre acești rebeli, care se finanțau datorită controlului asupra unor mine de diamante din țară sau datorită mult prețuitul coltan, un mineral care conține un metal indispensabil în fabricarea cartelelor telefonice, microcipurilor sau componentelor centralelor nucleare. Ceva de genul unui sângeros război civil, în care aveau interes economic și militar toate țările din jur. Acesta durează de mai bine de douăzeci de ani și nu pare că s-ar termina vreodată.

Zdruncinăturile erau atât de puternice încât mă mișcau neîncetat în față și în spate cu așa tărie încât centura de siguranță îmi strângea stomacul lăsându-mă fără respirație și lovindu-mă cu capul de scaunul din față. Am simțit cum avionul era îndreptat în jos spre pământ, începând să descendeze în spirală. Zgomotul era infernal, ca și cum mii de motoare funcționau la putere maximă în același timp. Chiar înainte de a atinge pământul, pilotul a făcut un ultim avertisment: urma să încerce o aterizare forțată într-o poiană. Ultimul lucru la care m-am gândit era că o să murit cu toții în urma prăbușirii. Apoi, totul a fost o confuzie, zgomote puternice, lovituri, întuneric...

Când mi-am recăpătat cunoștința aveam o durere de cap puternică. Am pus mâna la frunte și am observat că sângeram puțin. În plus, aveam vânătăi și zgârieturi pe tot corpul; mai ales o zgârietură mare și pielea roșie, în locul în care fusese strânsă centura de siguranță. Am trecut degetele peste ea și am simțit o usturare puternică care m-a obligat să strâng din dinți cu forță. Mi-am întors privirea către prietenii. Juan părea să fie în șoc, scotea niște mormăieli de durere și se mișca puțin. Alex... Alex nu se mișca deloc. Chipul lui, tot mereu vesel și plin de viață, era palid în totalitate. Nu schița niciun gest, iar sângele îi curgea din abundență de la ceafă. L-am strigat cu disperare de mai multe ori. I-am atins fața, era foarte rigidă; l-am cuprins cu mâinile și l-am scuturat ușor strigându-l, implorându-l. Alex era mort, mort. Acel cuvânt răsuna încontinuu în capul meu ca un ecou. Mort.

Înmărmurit, copleșit de situație încercam să reacționez. În capul meu se auzea bum-bum-bumCURSIVA, probabil din cauza loviturii. Stai puțin! nu era în capul meu, era sunetul unor tobe într-o melodie repetitivă care se auzea de departe. Părea că cineva se comunică de la distanță.

- La naiba! mi–am zis.

M–am ridicat clătinându–mă. Mi–a venit o idee. Dacă ne-au atacat gherilele ar putea veni să ne ia ca prizonieri sau ca să ne ucidă. Trebuia să plec imediat. Prima mea reacție a fost să îl anunț pe Alex, dar când am întors capul și l–am văzut din nou, mi–am reamintit de moartea lui. Am stat câteva secunde nemișcat până am reușit să îmi revin. M–am apropiat de Juan, care era la locul lui și se agitase de câteva ori ca și când dormea și avea un coșmar.

- Juan, i-am zis, trebuie să plecăm de aici.

- Și Alex? a murmurat fără să deschidă ochii.

- Alex... Alex e mort Juan, i–am răspuns încercând să nu îmi pierd cumpătul. Mișcă–te, Alex este mort și așa o să ajungem și noi dacă nu plecăm de aici. Este mort.

Poticnindu–mă, am căutat rucsacul în mijlocul haosului până când l–am găsit. L–am luat și m–am îndreptat spre partea din spate a avionului. Acolo, o parte ardea și era foarte cald. Tot avionul era plin de oameni împrăștiați în cele mai neobișnuite poziții: unii răniți, alții încercând să reacționeze, alții morți. Se auzeau țipete, gemete, șoapte din toate părțile. Am ajuns în partea bucătăriei și am băgat în rucsac tot ceea ce am găsit: cutii de suc, sandivișuri, cutii de lucruri care nu știam ce sunt și o furculiță. Când am umplut rucsacul m-am întors la Juan și am luat și rucsacul lui care era deasupra unei doamne. Aici am băgat câteva pături din avion. Atunci mi-am amintit de trusa medicală și m-am întors în bucătărie. Acolo era, pe jos, deschisă cu toate lucrurile împrăștiate. Am strâns cum am putut ce aveam în jurul meu și m–am dus după Juan.