Andrey Tikhomirov - Popoare romanice. Migrația indo-europeană

© Andrey Tikhomirov, 2020

ISBN 978-5-4498-1309-1

Created with Ridero smart publishing system

Limbi indo-europene – una dintre cele mai mari familii de limbi din lume, care include următoarele grupuri: Hitto-Luwian sau Anatolian; Indo-ariană sau indiană; Iran; armeană; frigian; greacă; trac; albaneză; ilir; Venetic; italic; romanic; celtic; germană; Balt; slavă; Tocharian; et al. Prezentat pe toate continentele locuite ale Pământului, numărul vorbitorilor depășește 2,5 miliarde. Potrivit opiniilor lingvistilor moderni, face parte din macro-familia limbilor Nostratice, limba indo-europeană, conform ipotezei savantului danez H. Pedersen, dezvoltată de V.M. Illich-Svitych și S.A. Starostin, este inclus în macro-familia de limbi nostrat (din cuvântul latin noster – al nostru), printre care el este îndeosebi apropiat de limbile kartartiene (georgiana, mingreliană, chan, svan), care, la fel ca el, au un ablaut (alternând vocalele într-o singură morfemă). Lingvistul danez X. Pedersen a prezentat, la un moment dat, o ipoteză cu privire la conexiunea genetică a limbilor mai multor familii mari, care erau considerate fără legătură. Studiile științifice au arătat validitatea combinării indo-europene, semitice, Hamitice, Uralice, Altai și unele limbi într-o mare macro-familie de limbi nostratice. Această macrofamilie s-a dezvoltat în paleoliticul superior pe teritoriul Asiei de Sud-Vest și în regiunile adiacente acesteia. În timpul retragerii ultimei glaciații și a încălzirii climatice din Mesolitic, triburile Nostratice s-au stabilit pe întregul teritoriu al Asiei și Europei; s-au dat la o parte și au asimilat parțial triburile care trăiseră acolo înainte. În acest proces istoric, triburile Nostratice au format o serie de zone izolate unde a început formarea familiilor de limbi speciale. Cea mai mare dintre ele, comunitatea de limbi indo-europene, a început să se formeze pe teritoriul Uralilor de Sud, apoi în “Marea Stepă” – de la Altai până la Marea Neagră.

Zonele indoeuropene din Kentum (albastru) și Satem (roșu). Suprafața inițială estimată a satelitului este afișată cu roșu aprins. Diviziunea Kentum-satem se numește isoglos în familia de limbi indo-europene, legată de evoluția a trei rânduri de consoane dorsale reconstruite pentru limba pra-indo-europeană (PIE), * k-W (labio-velar), * k (velar) și * k; (Palatovelyarny). Termenii provin din cuvinte care înseamnă numeral “sută” în limbile reprezentative ale fiecărui grup (latină centum și Avestan satem).

Studiile arheologice arată că patria indo-europenilor este regiunea Uralilor de Sud, unde s-au format ca un singur grup lingvistic. Limbile indo-europene sunt formate în timpuri străvechi și provin dintr-o singură limbă pra-indo-europeană, ai cărei vorbitori au trăit în urmă cu aproximativ 5—6 mii de ani. În 1903, Keshav Gangadhar Tilak (1856 – 1920 ani de viață) a scris cartea “Casa Arctică în Vedete”. În el, el a susținut că Vedele nu puteau fi compuse decât în zona arctică, iar bardurile ariene (indo-europene) le-au adus spre sud după începutul ultimei epoci de gheață. Pe teritoriul Uralelor de Sud, se formează credințe antice, care au devenit baza religiilor ulterioare: vedismul și Mazdaismul, care, la rândul lor, au evoluat din credințe primitive. Împrumutându-ne unul de la celălalt și din credințele anterioare, diverse idei și idei sunt create pe baza condițiilor specifice ale existenței umane, precum credințe precum: Vedism – Brahmanism – Hinduism, în secolul VI î.Hr., Buddhismul și Jainismul apar ca opoziție la Brahmanism, care sfințește casta sistem în India. Zoroastrianism – Mitraism în Iran (cuvântul “Iran” se întoarce la cuvântul “Arian” și, la rândul său, se duce la cuvântul “Arias” – “berbec, berbec”, în latină “aries”, “un animal totem antic al locuitorilor Uralilor de Sud” Iudaismul – Creștinismul – Islamul în Asia Mică, șintoismul în Japonia, taoismul și confucianismul din China.

Încălzirea treptată a provocat topirea ghețarilor, care s-au retras către nord, iar pământul a început să se trezească la viață, au apărut lăstari tineri – plante, au fost mâncați cu plăcere de animale care au migrat împreună cu topirea ghețarilor. Vânătorii primitivi care au vânat animale migratoare au urmat animalele. Creasta Urală a fost centrul glaciației Uralilor, gheața din munți curgea de pe creasta din zonele joase în timpul încălzirii, formând mări și lacuri, ghețarii din Munții Urali au dat naștere la iceberguri în Oceanul Arctic. Glaciația antică era mai clar exprimată în nordul Munților Ural: în Uralul Polar și Subpolar. În Holocen (în urmă cu 15—10 mii de ani, epoca postglaciară), datorită încălzirii climatice semnificative, dimensiunea glaciației antice a pleistocenului (cuaternarul inferior) a scăzut brusc. În acest moment, majoritatea ghețarilor din Urali dispar. O nouă răcire în Urale în perioada așa-numită perioadă sub-atlantică (mijlocul mileniului I î.Hr. – 3—4 secole d.Hr.) a dus la apariția de noi ghețari care au precedat cele moderne.

Anticii indo-europeni construiesc sate speciale închise. Indo-europenii au învățat să-mi exploateze minereuri de mlaștină și să fute fier. Fierul era metal accesibil și ieftin pentru ei. Minereurile de fier sunt mai răspândite decât cuprul și bronzul și, prin urmare, nu a apărut niciun monopol asupra acestui metal: minereurile sale în cantități mari sunt formate sub influența microorganismelor din mlaștini și alte corpuri de apă stătătoare. Și zona de relocare a arienilor era caracterizată doar de o abundență de lacuri și zone umede. Fierul s-a extras cu ușurință, dar topirea și prelucrarea acestuia au necesitat anumite abilități, ceea ce a dat un impuls dezvoltării pe scară largă a fierăriei și a altor meșteșuguri. Uneltele de fier au înlocuit bronzul moale și în cele din urmă au înlocuit piatra. Prin utilizarea secera de fier, pluguri, gheare și topoare, necesare pentru desfășurarea unei agriculturi sub formă de arzătoare, agricultura ariană a început să se dezvolte mai intens. A început să se formeze așezări peste tot, între care s-a stabilit comerțul viu de-a lungul timpului.

Înțelesul general aici a fost cel mai probabil în cele ce urmează. Vechii arieni au folosit aceste terenuri mlăștinoase pentru obținerea minereului, la epuizarea minereului, satele au fost arse, s-au umplut șanțurile. Prin urmare, satele au existat aproximativ 100—200 de ani. Principalul lucru a fost păstrarea secretului tehnologiei (know-how-ului) pentru fabricarea diferitelor produse metalice folosind tehnici de metalurgie, astfel încât alte triburi să nu știe despre asta și să părăsească concurența.

Conform unei ipoteze, vechii arieni au făcut o mișcare gigantică din stepele Urale de sud prin sudul Ucrainei, Peninsula Balcanică până în Micene, apoi către Iran și India. Este posibil să fi fost aceia care au adus în Micene și Asia Mică o cultură de creștere a cailor, necunoscută anterior acolo, arta de a face și de a folosi cară de război. Cel mai vechi car care a fost găsit în lume din cultura Arkaim (datat 2026 î.Hr.).

Căruțe și imagini cu cai din Arkaim (1, reconstrucție), Persepolis (2 Iran), Egipt (3), Sumer (4):

(1)

(2)